Există oameni la care amintirea trecerii lor prin lume este tot atât de vie, poate chiar mai luminoasă, decât însăși trecătoarea lor existență pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în ființa lor, dă la o parte micile imperfecțiuni, absolut firești pentru orice om, șterge rugina prejudecăților contemporanilor, dacă ele există, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor și biruitor, omul spiritual, model de viețuire pentru generații de-a rândul.

Un astfel de om a fost Părintele Patriarh Teoctist, de la a cărui trecere în veșnicie se împlinesc anul acesta unsprezece ani, care au trecut, potrivit voinței dumnezeiești, unul după altul, plămădindu-i personalitatea și afirmându-l plenar, atât în viața personală, cât și în cea obștească.

Pentru cei care l-au cunoscut în ambele ipostaze, care, de fapt, s-au întrepătruns în mod firesc, viața Preafericirii Sale a fost o căutare continuă a înțelepciunii dumnezeiești și o trăire permanentă a credinței, a cumpătării și echilibrului, a discernământului și dreptei chibzuieli în toate, a comuniunii și unității.

Pentru prima dată, pe venerabilul Patriarh l-am întâlnit, cu ani în urmă, în Catedrala Mitropolitană - Paraclis Patriarhal „Sfântul Spiridon" – Nou, și m-a impresionat de la început personalitatea sa, marcată de o notă de demnitate și seriozitate, care se deducea din prestanța și ținuta exterioară, din glasul său inconfundabil și din amabilitatea și delicatețea cu care se apropia de oameni. Vorba sa rară și frumos unduitoare, chipul său impozant și cu distincție personală m-au impresionat întotdeauna.

Mlădiță a unei familii numeroase, cu părinți sfinți din ținuturile botoșănene, încărcate de frumusețe și de istorie, trăitor al unei vieți monahale autentice și îndelungate, sub povățuirea unor duhovnici îmbunătățiți, ucenic iubit, sfetnic ascultător și credincios al vizionarului patriarh Justinian Marina, episcop și mitropolit în mai multe eparhii ale țării, cărturar erudit și ctitor de viață bisericească, Patriarhul Teoctist, vrednic urmaș al celor patru mari patriarhi în jilțul Patriarhiei Române, a aparținut, prin chemare dumnezeiască, tuturor, îndreptând îndemn statornic și plin de dragoste părintească spre toți fiii duhovnicești ai Bisericii străbune din țară și de peste hotare, la păstrarea dreptei credințe, a omeniei, hărniciei, demnității și unității românești.

Printre trăsăturile fundamentale ale vieții sale, aș dori, dintru început, să amintesc faptul că Patriarhul Teoctist a fost un „călugăr din pruncie".

A fost un om cu purtare și mentalitate călugărească. A avut această conștiință că Dumnezeu are un ochi deschis și că ne vede în tot ceea ce facem, ne judecă și ne iartă, în același timp. Călugăria i-a dat o anumită disciplină de viață, a fost un om foarte cumpătat, a mâncat, a băut și a dormit cu cumpătare. Ani de zile, ca stareț al Schitului Darvari și apoi Episcop Vicar-Patriarhal, i-am fost ucenic apropiat, i-am stat în preajmă și am văzut cumpătarea cu care trăia. Această disciplină i-a dat-o mănăstirea, ducând o viață foarte ordonată de dimineața până noaptea târziu.

Avea mentalitate călugărească și judeca lucrurile religios, în funcție de Dumnezeu, nu neapărat administrativ. Nu era adeptul măsurilor disciplinare drastice și categorice. Mult se bucura când anumite situații nedorite, fie pastorale, fie administrative se remediau spre bine.

Persistă și acum în mintea mea o înțeleaptă idee, exprimată de Patriarhul Teoctist într-o discuție legată de pedepsirea unui preot: „Părinților, nu am câștigat mare lucru când pedepsim pe preot, ci atunci când reușim să-l îndreptăm, să-l facem să nu mai greșească".

Avea și supărări din partea subalternilor. Izbucnea uneori, dar rareori pedepsea. Privea la multe cu înțelegere și superioară îngăduință. Avea virtutea creștină a iertării... Dar înainte de toate era un om al pământului, calitate rară care îl ajuta să pătrundă dintr-o dată oamenii și lucrurile, să cunoască prudent și abil tainele și meandrele ortodoxiei noastre autohtone, să evite lingușitorii și să întrezărească între evenimentele cotidianului efemer pe acelea cu bătaie lungă. Nu se înșela niciodată asupra oamenilor, îi „citea" de la început, fiind un bun psiholog, care, întotdeauna, fără urmă de plictiseală, îl încerca pe om, îl studia atent, îl certa cu pedagogie, spre îndreptare și niciodată spre pierzare, și, la urmă, când era cazul, îl răsplătea.

Ştia, ca nimeni altul, să alterneze blândețea și exigența. Uneori dojenea lung și aspru, dar întotdeauna pe temeiuri drepte. Era un mare adversar al minciunii. Iubea pe preoții tineri și-i prețuia pe cei care dovedeau râvnă pentru slujirea preoțească, fiind permanent preocupat de familiile lor. Sprijinea și avea un respect vizibil pentru preoții vârstnici și a creat întotdeauna un echilibru între experiență și prospețimea duhovnicească. Nu pot afirma că nu am cunoscut mari ierarhi și slujitori ai Bisericii, încât aș fi cu totul subiectiv în această privință. Dar nu pot să nu dau mărturie că avea ceva de părinte care, oricât de dur te-ar fi certat, nu puteai să te superi pe el. Iubirea sa de părinte, atunci când te certa cu cuvinte scurte și pline de înțeles, se putea citi cu ușurință din glasul blajin și privirea caldă. Chiar dacă îți amintea de anumite stîngăcii peste ani sau ani de-a rândul, o făcea pentru a-ți trezi ambiția de a deveni mai bun, dar nu pentru a te adula în propriile priviri, ci pentru a te impune ca o personalitate în ochii celor din jur.

Acum 86 de ani, după ce făcuse ucenicie la Sihăstria Voronei și la Vorona, în mănăstirea Bistrița moldavă, înaintea icoanei făcătoarei de minuni, un tânăr frate era tuns în monahism, primind numele Teoctist. Cel care a îmbrăcat îngerescul chip, știe bine că pentru viața sa momentul tunderii în monahism, când se află crucificat în fața Sfântului Altar, în prezența lui Dumnezeu și a fraților de mănăstire, este un moment care nu poate fi uitat niciodată. Iar clipa în care starețul de mănăstire taie o bucată din părul creștetului, rostind formula îndătinată: „Se tunde robul lui Dumnezeu...", și robul lui Dumnezeu aude pentru prima dată numele pe care-l va purta până la sfârșitul vieții, este o clipă de o deosebită încărcătură sufletescă pe care doar cel care a trecut prin acest chip al smereniei și al nădejdii în Dumnezeu poate să o înțeleagă și să o trăiască în adevărata sa semnificație.

În acea clipă, venerabilul Patriarh a primit numele Teoctist, confirmând ceea ce a fost cuprins ca program sfânt în acest nume, care se poate traduce zidit de Dumnezeu, edificator, chemat de Dumnezeu pentru a ctitori.

Prin întreaga sa viață a arătat în multe feluri și în multe rânduri această lucrare de zidire duhovnicească cuprinsă în numele pe care l-a purtat, ca ales de Dumnezeu pentru a zidi duhovnicește, pentru a ctitori. Iar această lucrare de zidire, de edificare în Biserică, a realizat-o ca ziditor de suflete, prin rugăciune și cuvânt, dar a fost și ziditor de altare sfinte. I-a fost dat să restaureze ctitorii monastice în toate eparhiile pe unde a păstorit, fiind mereu solidar cu cinul monahal, căruia i-a aparținut, preocupându-se de școlirea tinerilor călugări și a tinerelor călugărițe, care astăzi sunt o mărturie vie a reînnoirii duhovnicești în toate mănăstirile reînființate sau înființate după 1990.

Pretutindeni a încurajat restaurarea patrimoniului bisericesc, parte integrantă a culturii și a sufletului românesc. Peste tot a ajutat preoțimea și a impulsionat învățământul teologic să se dezvolte, evident în limitări greu de închipuit și cu eforturi ce mergeau până la umiliri în fața celor puternici, dar cu mare folos pentru Biserică.

A fost un slujitor și un propovăduitor harnic și înțelept. L-a înzestrat Dumnezeu cu voce frumoasă, caldă, melodioasă, ureche muzicală bună și vorbă domoală.

Slujirea sa ca Arhiereu era una solemnă, vădind preocupare pentru respectarea strictă a tipicului bisericesc, semn al petrecerii în duhul slujbelor monahale din marile lavre în care a ucenicit.

În același timp, imprima împreună-slujitorilor o stare de destindere interioară, accentul căzând pe trăirea momentelor liturgice și pe consumarea clipelor harice cu multă pace și bucurie duhovnicească. A iubit Altarul și l-a slujit pe Dumnezeu prin faptul că I-a închinat tot ceea ce a avut mai bun în viața lui. Fiind omul rugăciunii, recomanda și aprecia mult preotul care se roagă și nu neglijază Biserica și slujbele solicitate de credincioși. Avea un cult pentru oamenii evlavioși și temători de Dumnezeu.

Încă de la începutul misiunii arhierești, Patriarhul Teoctist a fost conștient că „datoria de a propovădui a fost cea dintâi sarcină pe care Mântuitorul a dat-o Sfinților Apostoli după ce i-a ales(Luca 9, 1-2). Iar gândul arhiereului nu se poate făli că aduce o învățătură personală, ci să se ostenească a predica numai Evanghelia și cele ce decurg din această învățătură sfântă" [1]. Tot ceea ce a urmat nu a fost decât împlinirea și ilustrarea acestei mărturisiri programatice: un număr împresionant de studii, omilii și cuvântări pentru susținerea și afirmarea învățăturii evanghelice.

Cuvântul său curgea firesc, precum apele unui râu, fără să se forțeze spre a căuta exprimările încâlcite sau sofisticate, ci redând dulceața și naturalețea graiului românesc autentic.

Pe lângă bogăția și varietatea temelor, limba literară folosită îl caracterizează pe Patriarhul Teoctist ca pe unul dintre cei mai mari și talentați stiliști. Stilul cuvântărilor este unic, cu uluitoare frumuseți de limbă, în care cuvintele vechi, neaoș românești, răsar la tot pasul, ca niște perle, în care figurile de stil – comparațiile, epitetele – și diminutivele abundă. Este o fericită exprimare în limba literară românească, având izul arhaic al limbajului bisericesc al Sfintelor liturghii, înmiresmat de graiul vechilor cazanii și cronici, limpede ca izvorul cristalin al apelor de munte, din care nu lipsesc nici neologismele, însă potrivit, cuminte și nuanțat folosite.

A fost chemat la treapta arhieriei de către Patriarhul Justinian, care a fost un mare patriarch și de la el a învățat administrația. Întotdeauna l-am admirat pentru priceperea cu care știa să conducă un consiliu și ședințele Sfântului Sinod. La venerabila vârstă de 91 de ani, patriarhul era în stare ca două sau trei zile, cât durau ședințele sinodale, să conducă în întregime cu perfectă luciditate, cu o memorie admirabilă și cu foarte multă pricepere. Tot de la Patriarhul Justinian, a învățat tactul de a se descurca în împrejurări dificile. Să nu uităm că cea mai mare parte din slujirea arhierească și-a petrecut-o sub regimul ateu, când trebuia să ai o anumită pricepere ca să te descurci, fără să bruschezi lucrurile. Aici l-a ajutat și calitatea sa de moldovean, având tactica gestului moale cu care să convingă pe cineva sau, cel puțin, să amâne o rezoluție neplăcută și să treacă peste ea. Se pricepea la oameni. Din două, trei vorbe știa cu cine are de-a face și subtil, cu fină diplomație, își adecva disponibilitățile de limbaj și ținută în funcție de persoana pe care o avea în față. Energic, știa când trebuie să hotărască, dar mai înainte chibzuia îndelung. Te lăsa să vorbești, știa să asculte, netransformând conversațiile cu interlocutorul în monolog propriu. Aparent indiferent, lăsa uneori lucrurile să meargă de la sine, în realitate nu voia nicicum să forțeze nota. Ştia să se pună în situația celui care discuta și să-l facă a gândi el însuși soluția pe care i-o sugera. Pentru acest fapt a fost iubit deopotrivă de călugări, de preoți și de credincioși.

Patriarhul Teoctist a fost un model de conștiință sacerdotală, acordând slujirii de Arhiereu, pe care „nimeni nu și-o ia, decât cel chemat ca și Aron" (Evrei 5, 4), importanța pe care aceasta o are în structura Bisericii și în lucrarea de mântuire a credincioșilor. Plecând de la adevărul și responsabilitatea că arhiereul este urmașul Apostolilor, având ca izvor al lucrării sale slujirea întreită a Mântuitorului, Părintele Teoctist s-a dovedit, toată viața, conștient de această mare demnitate, străduindu-se să realizeze, în trăirea și activitatea sa, chipul adevăratului Ierarh.

Experiența dură a vieții l-a învățat pe marele și neuitatul patriarh că un slujitor de elită, pe care Biserica să se sprijine, nu poate lua așa cum se cuvine pulsul vieții bisericești, limitându-se doar la preocupările pastoral-misionare ale unei parohii, oricât de importantă ar fi fost aceasta. Să nu uităm că vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, din cauza greutăților și dificultăților pe care le întâmpinase în împlinirea responsabilităților, învățase un adevăr esențial: slujitorii devotați Bisericii nu se nasc de la sine, ca o generație spontanee, ei trebuie formați, printr-o cultivare și observare sistematică, la o adevărată școală a slujirii. Iată de ce marele ierarh și slujitor al Altarului strămoșesc voia ca, folosindu-se de bogata sa experiență, să urmeze pilda harismaticului Patriarh Justinian, care i-a fost părinte și călăuzitor duhovnicesc, în a forma noi generații de slujitori și misionari ai Bisericii, așa cum mărturisea adeseori.

De aceea, ochiul său veghetor asupra tinerilor ierarhi de care s-a înconjurat, cărora mă adăugam și eu, urmărea cultivarea acestei responsabilități misionare, plină de dăruire necondiționată față de interesele bisericești. Din această cauză, n-a fost ușor să fii la înălțimea exigențelor unui asemenea ierarh de excepție. Avea un ochi de vultur, care nu ierta nimic, totul fiind, însă, învăluit într-o iubire părintească, iubire care te certa dar te și mângâia. Şi asta pentru că știa să o facă folosindu-se de un tact cu totul și cu totul aparte. Avea o pedanterie și o acuratețe sufletească rar întâlnite, care ieșeau în evidență în toată gestica, ținuta și atitudinea Sa. Ținea la ideea lucrului bine făcut și desăvârșit până la capăt. Adesea îi plăcea să sublinieze faptul că, de multe ori, întâlnești mai mulți bătrâni care sunt tineri, adică plini de dinamism, în timp ce găsești în Biserică numeroși tineri bătrâni, adică lipsiți de preocuparea de a fi înțelepți și cu o viață cumpătată. Pentru a întări aceste cuvinte, ne atrăgea atenția că Biserica nu are nevoie de tineri îmbătrâniți, adică greoi, inactivi și fără inițiativă, motiv pentru care ne îndemna să fim mai atenți la slujire și la cele sfinte.

A fost un ierarh care impunea respect și prin mărinimia Sa. Te simțeai mic în fața calităților Preafericirii Sale. Ușor adorabil în discuții și vorbind cu calm și chibzuință, fără să respingă pe cineva, se arăta întotdeauna afectuos și apropiat, știind să păstreze totuși acea distanță care îl impunea și mai mult în ochii interlocutărilor săi. Conștientiza că însuși rangul său impunea respect, dar nu se împăca niciodată cu o asemenea atitudine din partea subordonaților săi. El voia ca acest respect să izvorască firesc, din relațiile interpersonale. Într-un cuvânt, știa să creeze în jurul său o atmosferă de pace, sobrietate și liniște duhovnicească.

Cine a trăit mai mult în preajmă-i, ori s-a apropiat, într-o împrejurare sau alta, de persoana sa, și-a dat seama de omenia, bunătatea și mărinimia care-l caracterizau, de capacitatea și dispoziția sa de a-i apropia pe oameni, de a-i așeza la loc de cinste, de a-i respecta și, mai ales, de a le fi o bună și generoasă gazdă. Spirit optimist, deschis și jovial, eliberat de formalism și rigiditate, dar cu bună rânduială în toate, Patriarhul Teoctist crea o atmosferă de bună dispoziție, marcată de ospitalitatea tipic moldovenească, pe care o întâlnim peste tot în mănăstirile în care a viețuit și s-a nevoit, sădită în suflet și de părinți, de la care învățăm și păstrăm atâtea lucruri frumoase. Nu-i plăcea să fie singur, iar atunci când lua masa de prânz sau cina, invita pe cineva. De mai multe ori am fost invitat de Preafericirea Sa la masă, fie că eram numai noi doi sau mai erau și alți invitați. Îi plăcea să discute, mai cu seamă probleme și aspecte din viața bisericească. Întotdeauna ținea seama de părerea celorlalți preoți și colaboratori. Era foarte minuțios, nu trecea ușor peste problemele majore, insista să găsească soluțiile care să rezolve situația în modul cel mai fericit cu putință. Cu bogata Sa experiență, întotdeauna aplica cele mai sănătoase și rezonabile soluții.

În mintea și în inima mea, acesta este, în puține cuvinte tabloul de suflet pe care l-am zugrăvit Patriarhului Teoctist, în urma anilor pe care i-am ucenicit la București, în preajma Părintelui meu. Plecat de acasă de la o vârstă destul de timpurie, acest om duhovnicesc a știut să transforme timpul în care a trăit într-o scară a virtuților creștine, împlinite în ctitoriile sale materiale dar mai ales în ctitoriile sufletești. Cu toate că a plecat de zece ani de lângă noi, îi percep la fel de vii prezența, cuvintele bătrânești, înțelepte, bucuria de a trăi. Adeseori evoc momentele petrecute alături de Preafericirea Sa. Îl văd în fiecare faptă bună pe care o realizez, îl revăd în surâsul fiecărui copil pentru blândețea surâsului său, îl revăd în fiecare om pe care pot să-l fac să uite amarul zilei.

Bunul Dumnezeu să-i dea odihnă veșnică Părintelui Patriarh Teoctist, care a slujit lui Hristos nu numai în zile bune, ci și în zile de mare încercare, care a condus Biserica pe drumul mântuirii, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin!

† Dr. A M B R O Z I E

EPISCOPUL GIURGIULUI

* Cuvânt al Preasfințitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, publicat în volumul "PATRIARHUL TEOCTIST - IN MEMORIAM - (2007 - 2014)", apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române, cu binecuvântarea Prefericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.