Schimbarea la Față a Domnului (Dezlegare la pește)

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci și treilea de la nașterea Sa, și în al treilea an și cel de pe urmă al propovăduirii Sale, apropiindu-Se de Pătimirea cea de bunăvoie pentru mântuirea noastră, a mers în părțile Cezareei lui Filip, și, după cuvintele pe care le-a zis Petru, acolo: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât.

Din această pricină, ucenicii s-au înstristat, dar mai ales Petru, care-L oprea pe El, zicându-I: „Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta" (Matei 16, 22). Atunci, alungând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei că, după puține zile, le va arăta slava Sa, zicând: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa" (Matei 16, 28). Deci, trecând opt zile de la ziua în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat în părțile Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei, la Muntele Tabor, mergând după El ucenicii Săi și mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărțit de ucenicii Săi, de aceea a lăsat la poalele muntelui poporul și pe ucenicii Săi și a luat numai pe trei dintre ei: pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și S-a suit cu ei pe munte, ca să se roage.

Acolo, depărtându-Se puțin de cei trei ucenici, S-a urcat la un loc înalt și Se ruga, iar cei trei ucenici, osteniți, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta de lungimea rugăciunii, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru și cei ce erau cu el erau îngreuiați de somn" (Luca 9, 32). Dar, când s-au deșteptat bine, Hristos S-a schimbat la față, strălucind cu slava dumnezeirii Sale. Atunci au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise, dintre morți, și Ilie, din Rai, și le vorbea lor despre Pătimirea Lui și despre ceea ce avea să se săvârșească la Ierusalim. Din această pricină, Apostolii, deșteptându-se, au văzut slava Lui cea negrăită, fața Sa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca lumina și doi bărbați stând și vorbind cu El, întru slava aceea, și s-au înspăimântat. Şi au cunoscut, descoperindu-le lor Duhul Sfânt, că bărbații aceia erau Moise și Ilie și au înțeles cuvintele lor despre Pătimirea cea de bunăvoie a lui Hristos.

Așadar, Apostolii stăteau cutremurați, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se cu vederea slavei celei dumnezeiești, atât cât puteau cuprinde ochii lor trupești, deoarece Domnul le-a arătat numai atât cât putea suferi firea omenească; de vreme ce este cu neputință omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte și nevăzută, precum de demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca să-i arate slava feței Sale celei dumnezeiești, zicând: „Nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască" (Ieșire 33, 20).

Deci, sfârșind Mântuitorul Hristos de vorbit cu Moise și cu Ilie, iar Apostolii înțelegând, prin Duhul, de plecarea Prorocilor, lui Petru i-a părut rău, pentru că dorea neîncetat să se bucure de slava lui Hristos și să se îndulcească de vederea cinstiților Proroci. De aceea, luând îndrăzneală a și zis: „Învățătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie" (Luca 9, 33).

Însă, pe când grăia Petru acestea, un nor luminos i-a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful Muntelui Tabor. Atunci Apostolii au fost cuprinși de frică, pentru că, apropiindu-se de Hristos, au intrat și ei în nor și au auzit un glas, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L" (Matei 17, 5). La auzirea acestui glas venit de Sus, Apostolii au fost cuprinși cu totul de frică și, temându-se, au căzut cu fețele la pământ. Atunci slava Domnului s-a depărtat de la fața lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ei, zicându-le: „Sculați-vă și nu vă temeți!" (Matei 17, 7). Iar ucenicii, ridicându-și ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Domnul Iisus Hristos. Şi, pe când se coborau din munte, Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui nimic despre cele întâmplate, până ce nu va pătimi și nu va învia din morți. Deci, ucenicii n-au spus nimănui nimic despre cele ce văzuseră.

Mântuitorul, îndreptându-Se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre Pătimire, Cruce și moarte, dar cunoscând și slăbiciunea omenească a Apostolilor, n-a vrut să-Şi lase ucenicii deznădăjduiți. Odată cu Schimbarea Lui la Față, Domnul a luminat și a îmbărbătat inima lor, față de sminteala crucii, care urma să fie (cf. 1 Corinteni 1, 23). Umilirile, oricât de adânci, ale Pătimirilor și ale morții Mântuitorului, nu mai puteau clătina cu totul credința celor care cunoscuseră dumnezeirea ascunsă a Învățătorului lor. Pătimirile și moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârșit, ci dovezi că El S-a predat morții de bunăvoie, pentru mântuirea lumii. În cântările ei, Biserica mărturisește în chip vădit această înțelegere, zicând: În munte Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule, și pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, pentru ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înțeleagă Pătimirea Ta cea de bunăvoie și să propovăduiască lumii că Tu ești cu adevărat raza Tatălui (Condacul praznicului).

Prin milostivirea Ta cea nespusă, Hristoase Dumnezeule, luminează-ne și pe noi cu strălucirea dumnezeiescului Tău har și ne mântuiește. Amin.