GIURGIU LA 1877

În contextul împlinirii a 141 de ani de la evenimentul petrecut la 9 mai 1877, respectiv proclamarea independenței de stat a României, ne propunem să facem o sumară prezentare a ceea ce s-a întâmplat în anul 1877 în orașul Giurgiu, prezentare făcută pe baza documentelor de arhivă (atâtea câte au mai rămas) existente în cadrul unor fonduri precum: Prefectura Județului Vlașca, Primăria Orașului Giurgiu, respectiv Pretura Plasei Marginea etc. iar acolo unde documentele lipsesc pe baza informațiilor existente în presă vremii. Nu avem pretenții de originalitate deoarece subiectul a fost tratat în studii și articole de specialitate de cercetătorii Emil Păunescu și Damian Ancu.

Informațiile despre primele bombardamente asupra orașului Giurgiu ne sunt furnizate de ziarul „Românul" din 17 aprilie 1877, bombardamente care sunt o consecință directă a încheierii la 4 aprilie 1877 a unei convenții între Rusia și România: „Dintre toate orașele noastre de la Dunăre, Giurgiu este acela care până acum a avut mai mult de suferit de atacurile îndreptate asupra-i de artileria forțelor turcești de pe malul drept".

Bombardamente se vor încheia la 29 octombrie 1877 cu pagube însemnate pentru orașul Giurgiu.

Trebuie să menționăm însă că premergător bombardamentelor au fost permanentele atacuri turcești la nord de Dunăre, în direcția Giurgiu, Slobozia și Malu aspect care a determinat pe comandantul Diviziei a III-a să trimită unități militare în zona Giurgiu pentru protecția populației.

Astfel în luna martie 1877 apare semnalat conflictul care „a avut loc pe insula Pirgos (în dreptul satului Malu) între pazinicii noștri de frontieră și turci".

Pe 21 martie 1877, comandantul brigăzii de cavalerie, colonelul Formac (aflat în zonă și cunoscând bine realitatea la fața locului), raporta Ministerului Justiției "astă noapte la 1,30 s-au ivit între Smârda și Malu Roșu patru bărci negre cu turci, mai având două în spatele lor. Pichetul de călărași văzând că acele bărci se apropie de mal, au tras 4 salve, într-înșii, silindu-I a lua direcția Malului Roșu unde se află un pichet mai mare. Aceștia văzând intenția turcilor de debarca, pe de oe parte au dat de știre la Giurgiu, iar pe de altă parte au tras mai multe salve, punându-I în poziția de se retrage. Îndată la primirea acestei știri, imediat a fost trimis un escadron de Călărași pentru susținerea avan-posturilor; în urmă s-a dat alarma pentru a pune întreaga garnizoană Giurgiu. Au stat sub arme fiecare corp până a sosit știrea că turcii s-au retras cu desăvârșire".

Şicanările din partea turcilor au continuat în perioada imediat următoare, astfel la 23 aprilie 1877 când „de pe un monitor cu ostași turci, care a venit pe Dunăre în jos, până la pichetul Malu Roșu…s-au tras mai multe salve de focuri de pușcă, asupra grănicerilor din aceea zonă".

În primele zile ale lunii mai "trupele turcești au făcut noi încercări să treacă Dunărea, între Smârda și Malu Roșu, dar au fost oprite de trupele române din garnizoana Giurgiu, în noaptea de 1 spre 2 mai".

Începând cu data de 9 mai 1877 data proclamării independenței de stat asistăm la o intensificare a atacurilor turcești în zona Giurgiului, în special asupra satelor de pe linia Dunării.

La 9 mai 1877, prefectul județului Vlașca, C. Aricescu raporta Ministerului de Externe: „un vapor otoman, un monitor care trecuse în jos aseară pentru recunoaștere, rămânând noaptea din jos de Ostrovul Mocanu, pe partea lor, azi pe la 6 ½ întorcându-se a dat pe la Coada Mocanului și când a ajuns în dreptul pichetului a descărcat o pușcă asupra soldațiilor noștri din arătatul pichet. Aceștia au ripostat cu un rînd de focuri, tot de pușcă, și vaporul apoi cu iuțeală a trecut spre partea lor, continuându-și drumul spre Rusciuk".

Primind o ripostă hotărâtă din partea garnizoanei Giurgiu turcii și-au îndreptat atenția asupra satelor din apropierea orașului Giurgiu, așa cum s-a întîmplat la Gostinu în noaptea de 13 spre 14 mai 1877, când au fost răpiți de turci cinci locuitori, la Găujani în dimineața zilei de 14 mai 1877 când turcii, ascunși în Grindul Mare, au răpit o barcă cu șase țărani, și la Flămînda unde în noaptea de 16 spre 17 mai 1877 „s-au ivit 3 caiace cu turci, care au furat vite și au pus foc caselor".

Aceste genuri de acțiuni i-au sfârșit și asupra orașului Giurgiu se vor relua bombardamente care se vor derula până la sfârșitul lunii octombrie 1877.

Bombardarea orașului Giurgiu de către forțele turcești concentrate la Rusciuk (la Rusciuk exista o puternică fortificație/"cetate" turcească care nu fusese dezafectată cum se întâmplase în urma Tratatului de la Adrianopol cu fortificația/"cetatea" de la Giurgiu, fapt ce-l determină le ministrul de externe Mihail Kogălniceanu să ceară la 22 iunie 1877 agenților diplomatici români în principalele capitale europene să ceară marilor puteri străine necesitatea distrugerii puternicei cetăți turcești de la Rusciuk) a continuat cu violență cunocând următoarele etape:

24 mai 1877 – bombardament puternic turcesc asupra orașului Giurgiu – în urma acestuia, cei 20 de funcționari ai Prefecturii plus obiectele acesteia și arhiva în cantitate de 200 kg, au început a fi evacuate la Comana, "această transportare fiind motivată de începerea bombardării orașului Giurgiu de către turci". În aceleași condiții s-au mai mutat la Comana – Vama și Tribunalul județean, acesta din urmă mutându-se apoi la București și "acest exemplu a fost urmat și de onor Primăria Locală, care în momentul de față – după 15 iunie 1877 – funcționează afară din oraș, în vii. Onor Subprefectura de Marginea s-a retras la Frătești".

25 mai 1877 – "Românul" consemna :"Azi dimineață, pe la 5 ½ turcii din Rusiuk au ănceput a bombarda Giurgiu. În timp de trei ore au tras asupra cazarmei, asupra localului Vamei, ș-asupra vaselor din port 51 de lovituri, din care numai 11 au făcut exploziune. Această bombardare s-a făcut din întăriturile situate în față cu casele d-lui doctor Hintz din Giurgiu și dincele, care se află în fața Porții de Fier".

7 iunie 1877 – Prefectul de Vlașca (C. Aricescu) raporta Ministerului de Externe : "Bombardarea din partea turcilor încetă la ora 8. Stricăciunile cauzate sunt: la Cazarma Roșiorilor o bombă a intrat pe ușă, a făcut explozie, a rupt tocul ușei, tavanul, a redus la țăndări paturile, stelajurile, geamurile cu cercevele unei ferestre și dușumeau; bucăți ieșind pe fereastră au lovit un grajd găurindu-l în câteva locuri. Casa lui Ilie Constantin, o altă bombă a rupt un perete și a trecut fără a fărâma altceva…"

12 iunie 1877 – bombardamentul s-a desfășurat conform planului tactic al comandamentului rus de a distrage atenția turcilor de la pregătirile pe care forțele ruse le făceau de forțare a Dunării pe la Zimnicea. În urma duelului de artilerie care a avut loc orașul Giurgiu a suferit „ mult mai mari pagube din partea bateriilor turcești…La ora șase și jumătate au deschis foc – cu adevărat rapid – forturile Said Pașa și Salhane, la care s-a raliat rapid ulteror și Bastionul Pașalar și au pricinuit Giurgiului pagube însemnate".

La 4 septembrie 1877 subprefectul Plasei Marginea arăta că „La 12 iunie trecut, începându-se bombardarea orașului Giurgiu, predecesorul meu a luat măsuri de a strămuta cancelaria în viile orașului, și din cauza că această bombardare a ținut mai multe zile și în vii nu se putea găsi un local unde să se stabilească cancelaria, spre se jena lucrările a fost nevoit a se strămuta din vii în comuna Frătești în ziua de 15 iunie".

Evenimentul îl găsim detaliat în raportul din 16 iunie 1877 al Parchetului Tribunalului Vlașca, în care se menționează: „încă de Duminică, 12 curent, tunul inamic bubuie asupra orașului, continuând opera sa de destrucțiune în mijlocul șuierăturilor stridente, înfiorătoare și o sută de ori repetate…început Duminică s-a continuat luni, marți, miercuri și chiar joi, 16 curent, cauzând mari stricăciuni. Ar fi imposibil domnule Ministru de Justiție de a vă descrie starea în care se află orașul. Sutele de case zdruncinate, găurite în toate sensurile și aproape distruse, găurile diforme și beante, stradele acoperite cu cărămizile zidurilor căzute, cu geamurile ferestrelor sparte prezintă un spectacol hidos… populațiunea orașului care a arătat mult curaj într-o circumstanță atât de îngrozitoare, a fost nevoită însă a părăsi cu totul Giurgiu sub ploaia de obuze căzută" (respectând adevărul istoric trebuie să menționăm că țncă din luna aprilie 1877 populația începuse să părăsească orașul – edificatoate în acest sens fiind raportul căpitanului Blaremberg – comandantul garnizoanei Giurgiu din data de 13 aprilie 1877 – "Orașul aci e așa deșert încât nu se mai găsește nici pâine de cumpărat") – "cu greu s-ar putea găsi astăzi în oraș un număr mai mai mare de 50-60 de persoane":

Odată cu populația s-a retras și administrația, astfel din Comana, unde se retrăsese Prefectura, se raporta la 13 iunie 1877: „până acum nu avem decât cinci răniți care sunt trasportați la spitalul județului spre căutare".

La 13 iunie 1877, domnitorul Carol I a făcut o vizită scurtă la Giurgiu și, în jur de orele 7 seara când trenul se apropia de gară „începu o energică canonadă". Mergând la spital „în care pe lângă soldații ruși, se aflau persoane aparțănând populației civile din Giurgiu, unele mai greu alte mai ușor rănite" canonada turcească s-a îndreptat asupra spitalului „care e în afară de oraș și pe care se află drapelul Crucii Roșii", dar cu toate acestea „mai multe bombe au căzut în curte și în împrejurimile edificiului".

„Românul" din data de 14 iunie 1877 arăta: „Pe casa care era biroul telegrafic din Giurgiu au căzut 5 obuze care au distrus-o aproape cu desîvârșire; au mai fost lovite casa d-lui Sterie Galița, gimnaziul; o casă de lângă spital și altele. Se crede că un domn Parisianu ar fi fost omorât d-un obuz. Bombele turcești au ajuns până dincoace de gară. Ştirile din urmă ce primim ne face cunoscut că s-au întâmplat câteva răniri și morți".

Pe 21 iunie 1877 este grav avariată biserica „Adormirea Maicii Domnului" (pe 29 iunie 1877 epitropul acesteia State Anton arăta următoarele: "… la 21 iunie, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Giurgiu, ce este de 20 stânjeni lungul și 10 stânjeni largul, a fost spartă de ghiulele din Rusciuk, fiind atât domnu general rusesc, precum și comandantul de a văzut starea în care se află: tâmpla sfărâmată, jețurile domnești, zidul spart și altele, care poate să fie pagubă de 2 până la 3 mii napoleoni… vă rog să faceți formele ce trebuie ca la vreme să fie biserica despăgubită")

Va urma o perioadă de acalmie până pe 21 octombrie când bombardamentele asupra orașului Giurgiu sunt reluate cu și mai multă furie: „obuzele căzute în oraș au cauzat stricăciuni la proprietatea Tudorache Dancovici, căpitan Moroi. Astăzi (22 octombrie 1877) ora 7,00 s-a tras de turci un tun în gară. Obuzul a căzut lângă punctul de unde se aprovizionează mașina (locomotiva) și eclatând n-a făcut nici o stricăciune".

La 25 octombrie se raporta la Comana:"În noaptea trecută, pe la orele 12, s-a tras de turci 2 tunuri, asemenea toate asupra gării Giurgiu. Pagubele cauzate se vor comunica".

Pe 29 octombrie așa cum aminteam mai sus este menționat ultimul duel de artilerie Giurgiu – Rusciuk: „Astăzi la orele 9 ivindu-se un tren la Levant – Tabia (punct în Rusciuk). Rușii au început a bombarda în tren, însă fără efect. Turcii au ripostat. În oraș au lovit casa Voinovici, o omorât un cal, alt(ceva) nimic".

Bombardamente au schimbat total viața orașului și a locuitorilor săi.

Distrugerile suferite de instituțiile mai importante din oraș au fost importante.

Pentru „reparațiunea localului gimnaziului și a celorlalte școli de ambele sexe și mobilier, pentru suma de 25000 lei cu care vine în ajutor guvernul" se prevedea în bugetul orașului Giurgiu suma de 16000 lei (în anul 1878 gimnaziul și școlile din oraș erau refăcute).

Spitalul județean din Giurgiu era pregătit pentru starea de război și în acest sens pe 24 mai 1877 se aproba un deviz de 2450 lei și se încheia un contract cu Bernhard Inacovici ca, în termen de 8 zile, să execute lenjeria necesară pentru 40 paturi, precum și obiectele necesare pentru eventualii 40 de bolnavi. La 9 iunie 1877 se cumpărau „ 4 coți materie roșie, spre a se pune pe ambele părți emblemele Convențiunei de la Geneva", steagul fiind înălțat la 12 iunie 1877. Dar cum acest steag era prea mic, arhitectul orașului „a pus la 20 august, un steag nou, înalt de 14 m, de la coama înveliturii în sus, iar de la suprafatia pământului înalt de 25 m, adică cu 7 m mai mult decît celalte două".

Prin deciziile din 19 și 30 august 1877, primarul orașului Giurgiu aproba cheltuirea sumelor de 46,70 lei și 120 lei pentru : „facerea unui cort pe islazul comunal în care s-a așezat grefa primăriei" și pentru „cheltuiala urmată cu învelitoarea cortului după islazul Primării, în care stă arhiva Primăriei", motivând aceste decizii astfel:"Subsemnatul, având în vedere că din desele bombardări făcute în orașiu, de la bateriile otomane, s-au văzut multe stricăciuni aduse proprietarilor în apropriere cu localul Primăriei, când a fost iybită și închisoarea localului său…considerând că, din această cauză, să nu se întâmple vreun pericol și amploaiaților Primăriei care staționează în toate zielele pentru diferite lucrări și trebuințe, mai ales, acum cînd se află și ostirile imperiale ruse, disounem a se înființa un cort în afara orașului, pe șoseaua București, în care să se strămute biroul Primăriei, spre a fi îndepărtat orice pericol".

Pentru că nu se mai putea organiza în oraș „tradiționalul" bâlci de Sf. Marie pe 3 iulie 1877, un număr de 23 "comersanți" din Giurgiu solicitau primarului comunei Cămineasca să le permită organizarea în această comună; numai în anul 1877, a bâlciului din 15 august, motivând: „noi comersanții care ne aflăm refugiați prin mai multe comune ale județului Vlașca și mai cu seamă plasa Marginea și Câlniștea, dincauza evenimentelor de față, părăsind stabilul de mai înainte, domiciliu din Giurgiu, astăzi suntem puși într-o strâmtoare ce comerțul num o suportă, căci nu mai avem poziția de mai înainte…".

Giurgiu în „vremuri de pace" un orășel „comercial care numără 15.000 locuitori permanenți, dar era întotdeauna neobișnuit de animat", în octombrie 1877 la sfârșitul bombardamentelor era un oraș unde „mulțime de familii care rătăcesc pe drumuri fără sprijin și fără ocrotire, populațiunea săracă abia mai trăiește prin caritatea inimilor generoase, meseriile, comerțul și toate izvoarele de viețuire s-au închis; în fine Giurgiu cu toate bisericele, școalele și spitalele și cu toate clădirile sale nu mai este astăzi decât ruina completă a unui bombardament hain și nerațional".

Imaginea de apocalipsă din luna octombrie 1877 este remarcată și de surse străine, respectiv iată imaginea orașului în octombrie 1877 văzută de consulul german la Giurgiu, Steiner „cazurile de deces din oraș care au început să ia un caracter tot mai îngrijorător în rândurile populațiunii asediate/bombardate aflată în aer liber și lipsită de adăpost…de 8 zile plouă cu vânt puternic dinspre nord, iar la diferite ore din zi și noapte se trage, astfel că săracii locuitori sunt expuși îmbolnăvirilor și morții, atât din cauza achimbării timpului, cât și din cauza foamei".

Aceste impresii sunt confirmate și de M.B. Maximov, care „a stat la Giurgiu ceva mai mult de o săptămână și consacră un capitol important acestei perioade" – menționa:"La sosirea mea acolo, părea un orășel sălbăticit, pustiu, părăsit de toți. Piețele și străzile erau nepopulate, un bulevard larg și singuratic. Peste tot pustiu și o liniște mormîntală. Din cînd în cînd trece un grec, un evreu, un ungur, un român, cine știe cine e! Nu întâlneai pe stradă nici femeie, nici copil. P elocuri zărești în curte câte un locatar, el s-a înapoiat la căminul părăsitși, necăjit, strânge într-o grămadă resturile mizere ale obiectelor casnice, ca să le salveze. Prăvăliliile sunt închise, nun există nici un negoț, navigația s-a sistat. De maul fluviului stau lipite în dezordine vasele comerciale cu catrgele lor înalte, cu parâmele ăncurcate între ele… în cursul zilei, pe bulevard, sub umbra copacilor, pieptul respiră greu, buzele se uscau…".

Așa cum este binecunoscut locuitorii orașului Giurgiu care au avut de suferit de pe urma bombardamentelor turcești din primăvara anului 1877, trebuia să li se ofere o compensație. O primă interpelare, relativă la despăgubirile pe care statul trebuia să le-o acorde giurgiuvenilor, care au avut de suferit; are loc la 13 ianuarie 1882 și este făcută de Vasile Iepurescu și Rose Ştefănescu. Pe 28 ianuarie revine cu interpelarea în Camera Deputaților, Vasile Iepurescu. Problema este reluată pe 24 octombrie 1883, de același Vasile Iepurescu. Rezolvarea problemei avea să vină la 1 iunie 1890, când de la tribuna Camerei Deputaților, Iacob Lahovary, dădea citire raportului și proiect de lege relativ la "lichidarea pagubelor cauzate orașelor Giurgiu, Calafat și Slobozia prin bombardare, în timpul războiului din 187". Se reamintea de către I. Lahovary că în fapt, prin Monitorul Oficial nr. 67. din 19 iunie, legea fusese promulgată și conform acestei legi, s-a instituit o comisie pentru Giurgiu și Slobozia, alta pentru Calafat, compusă fiecare din prefectul județului, un membru al tribunalului local, președintele Camerei de Comerț, un delegat al ministerului lucrărilor publice și unul al ministerului de finanțe. Aceste comisii au examinat toate cererile prezentate de locuitorii acestor localități, care pretindeau despăgubiri pentru cauzele provocate de război și toate actele făcute de comisiile însărcinate de guvern și de către autoritățile locale pentru constatarea acestor pagube. Rezultatul lucrărilor s-a înaintat Ministerului de Interne, cu adresa nr. 723 din 21 ianuarie 1887. Prin adresa cu nr. 2358 din 18 februarie, aceste documente au fost trimise și președintelui Adunării Deputaților. S-a trecut apoi la dezbaterea problemei pe secțiuni. A reieșit că la Giurgiu au depus cereri pentru despăgubire 185 de persoane, suma solicitată s-a ridicat la 2.052.710 lei. Din start au fost respinse 60 de cereri care doreau o despăgubire de 1.137.247 lei. Celelalte 125 rămase în calcul au fost reanalizate și de la 913.463 lei cât se ceruse inițial, suma s-a coborât la final, la 213.220 lei.

După alte calcule, prin proiectul de lege, la art. II s-a stabilit ca cei 125 de locuitori ai orașului Giurgiu să primească suma de 217.170 lei. Banii urmau să fie plătiți în 10 rate anuale, calculate cu dobânda de 5% de la promulgarea legii până la achitare. Partea cuvenită fiecărui ar urma să treacă în bugetul de cheltuieli al ministerului de finanțe. Prima rată trebuia să fie plătită începând cu anul financiar 1890-1891. Un regulament special "va regula modul efectuării plăților în rate, remiterea titlurilor și celelalte formalități de îndeplinit".

Au primit despăgubiri importante de peste 1.000 lei, următorii giurgiuveni: Dimitrie Bădulescu – 60.000 lei; Ignat Steiner – 10.500 ; Sindicatul falimentului D. Mărgineanu – 10.000; D. Polopolu – 6.000; Alex. Ligearopolu – 6000; N. Marinescu, Anastasia Harisidi – 5670; Irimia Cârpescu – 2500; M. Manicatidi – 1500; Păun Mandescu – 2200; Martin Binder – 2500; Catinca Moreti – 1500; George Dimitriu – 2800; Staie Galița – 2000; Dumitru Marinescu – 1200; Vasile Dumitrescu – 2000; I. Iovanache – 1200; Alexandru P.Clearh – 1200; Gavril Murgescu – 1300; Dimitrie P. Similof – 3500; Manole Grozovici – 5000; P. Marcheti – 2500; Adalberta Bitineli – 1200; Răducanu Notara – 2000; Panait Dumitiru –1500; Veronica Balardini Biscarbon – 2500; Velicu Anton – 1000; Hagi Petre Dimitriu – 3200; Ch. P. Vamali – 2000; Stoian Nicolau – 1400; Alex. Tănăsescu – 1000; Cleopatra Tănăsescu – 2000; State Anton – 200; D. Marinescu – 1200; Vasile Lalu – 1200; Hagi Hristache Mihail – 2000; George Scărlătescu – 1000; Pascale Mihail – 1000; Dimitrie Buga – 1000; frații Simici – 2000; V. Dăscălescu – 2000, A. Ghițescu – 1200; D. Calușa – 2000; Nicolae M. Iuca – 3000; Constantin G. Cochină – 1200; I.G. Ciurcu – 1500; Contantin B. Dimulescu – 1200; Iosif Simonovici – 2300; Nicolae Mihail – 1200; Nicolae Petrovici – 1500, Stelian Georgiu – 1800, G. Bărbulescu – 1000, Chiriac Riga – 1000 și M. Zaharof – 2500 lei.

Proiectul de lege a provocat discuții aprinse în Camera Deputaților. Unele opinii exprimate au fost de bun simț, altele au vizat satisfacerea unor interese personale, de grup. N. Voinov declara: "înțelegeți bine,… că nu aș fi bine venit să iau cuvântul în contra acestui proiect de lege", dar întreba "unde avem să ajungem cu această procedură ? Să ne ferească Dumnezeu de resbel, și mai cu seamă de invasiune. De resbel a suferit toată țara și mai cu seamă cei din voim să recunoaștem despăgubiri, atunci ar trebui să dăm despăgubiri tuturor acelora care au suferit, fie paguba cât de mică, fie cât de mare!". Îi era teamă că: "se vor găsi oameni care să-și pună interesele mai presus de patriotism și să roage pe Dumnezeu să vină resbel și invasiune".

I.T. Dimitriu, deputat de Giurgiu, a ridicat o problemă interesantă în fața deputaților: "apoi, d-lor, și eu, pe cât voi ca locuitorii să nu fie înșelați de cămătari, aș dori ca nici cămătarii să nu piardă banii ce au dat efectiv" (la Giurgiu, mulți dintre locuitori sătui de așteptare, și-au cesionat drepturile ca li se cuveneau, la cămătari, uneori la valori de 10 ori mai mici). Pentru rezolvarea problemei a propus un amendament pe care deputații l-au respins. La final Camera Deputaților a acceptat amendamentul modificat de comitetul delegațiilor: "sumele acordate prin legea de față nu se vor putea libera decât în mâna adevăraților sinistrați, sau a moștenitorilor lor, recunoscuți legalmente; aceste sume nu pot fi cedate. Orice cesiuni a drepturilor la îndemnitate, anterioare legii de față, sunt nule de drept; cesionarii nu vor avea alt drept decât acela de a cere restituirea sumei ce efectiv va fi plătit ca preț al cesiunii. Cuantumul prețului real al cesiunii se va putea dovedi de ambele părți prin orice mijloace, prin chiar presumpțiuni".

Lahovary a precizat care au fost temeiurile care au stat la alcătuirea unui asemenea proiect de lege: "noi am acordat-o (despăgubirea), însă împinși de un sentiment de echitate și de solidaritate națională; dar dacă în așteptarea acestei despăgubiri s-a format un sindicat, un consorțiuni de cămătari, care au cumpărat pe nimic drepturile acelor oameni care sunt adevărații păgubași și a căror soartă interesează camera, iar nu la speculanți. Dacă ni s-ar dovedi că acei cămătari ar avea să profite de liberalitatea Camerei, iar nu aceia care au fost victimele bombardării, eu cred că Camera ar fi respins acest proiect de lege". La final, legea a fost notată, cu mare majoritate.

Rose Ştefănescu, deputat de Vlașca în Colegiul al III-lea și membru al Consiliului Permanent al Orașului Giurgiu, menționa în Camera Deputaților la 9 ianuarie 1878: „oraș mai martir, ca să zic altfel, n-a fost în această țară. Lui, dar repet, se cuvine parte din solicitudinea guvernului, a întregii țări, chiar, pentru că el a suferit mai mult. Nimeni nu va tăgădui că, pe când celellate orașe ale țării se întrec în liniște pe calea progresului și a comerciului lor, Giurgiu, port însemnat, eminamente comercial, zace în ruină din cauza operațiunilor resbelului".

În final spun și eu ce spunea despre Giurgiu, fostul meu coleg Damian Ancu citându-l pe Alexandru Vlahuță, care scria în anul 1901 în „România pitorească" despre orașul Giurgiu :

„Giurgiu – sentinela capitalei la Dunăre, veche și zbuciumată cetate, stăpânită când de turci, când de români, bătută și pusă în flăcări când de unii când de alții, neștiind până la începutul acestui veac cărui Dumnezeu și-n ce limbă să-și spuie durerile", a trecut și peste acest moment din viața lui și a avut puterea să renască încă o dată.

Consilier superior Ion Bălan,

Biroul Județean Giurgiu al Arhivelor Naționale

Sursa: http://www.giurgiuveanul.ro/stiri/giurgiu-la-1877/#ixzz4gam6dsaP