PRODROMIȚA | ISTORIA ICOANEI MAICII DOMNULUI NEFĂCUTĂ DE MÂNĂ OMENEASCĂ

Icoana Maicii Domnului Prodromița, prăznuită în Biserica Ortodoxă în ziua de 12 iulie, (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească", din tezaurul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos.

Este cea mai importantă icoană a comunității românești din Grădina Maicii Domnului, pentru că sunt puține icoane nefăcute de mână omenească în toată lumea ortodoxă.

Istoria acestei icoane începe în anul 1863, în timpul lucrărilor de construire ale Schitului Prodromu de la Muntele Athos, când cuvioșii ctitori Nifon și Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, așa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. În plus, ei cereau condiții stricte pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, precum curăția trupească și sufletească, spovedania la duhovnic, post și rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toată durata lucrării.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioșii Nifon și Nectarie îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios, care se supune cu evlavie rânduielilor celor doi călugări și, în anul 1863, se apucă de lucru.

Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iași, care era pe atunci metoc al Schitului Prodromu, iar în câtva timp a ter­mi­nat de pictat veșmin­tele și ce­lelalte părți ale icoanei, lăsând ca Sfin­te­le Fețe (cea a Maicii Domnului și cea a Pruncului Iisus), să le picteze la sfârșit, după cum este tehnica picturii tradiționale de icoane. După ce a terminat de zugrăvit cum s-a pri­ce­put mai bi­ne veșmintele și fondul icoanei, a început a lucra la Sfintele Fețe silindu-se cu toată priceperea, însă în mod inexplicabil sfintele fețe ale Fecioarei Maria și Pruncului Iisus din brațele ei nu puteau fi zugrăvite, iar icoana a rămas nedesăvârșită.

Deși era un pictor cu experiență, speriat și mâhnit că poate și-a uitat meșteșugul, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul și a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase și pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă însă cum se petrecuse această minune. Înfricoșat de aceste întâmplări el a lăsat și o mărturie scrisă, care se găsește la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache și iscălită cu propria sa mâ­nă:

Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iașilor, am zugrăvit această sfântă icoană a Maici Domnului cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoana. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune.

Dimensiunile icoanei sunt de 100 / 70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se.

O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească.

Se spune că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie și Nichifor:

Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate și ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, fața nu rotundă, nici scurtă, ci puțin alungită, mâinile și degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaș, având părul bine și cu multa cuviință legat.

De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România, toate fiind făcătoare de minuni.

Sursa: basilica.ro (autor - Arhim. Paisie Teodorescu, Vicar patriarhal)