SF. SFINȚIT MC. ERMOLAE; SF. CUV. MC. PARASCHEVI DIN ROMA; † SF. CUV. IOANICHIE CEL NOU DE LA MUSCEL

1. Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel – Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinți evlavioși, trăitori în ținutul Muscelului. Din fragedă tinerețe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărțit de toate plăcerile și ispitele lumii deșarte și s-a retras în Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviței, unde s-a călugărit și a deprins, de la părinți îmbunătățiți, rânduiala vieții monahale.

A cunoscut pe mulți dintre sihaștrii care locuiau în vremea aceea în preajma mănăstirii, datorită cărora ținutul muscelean a fost numit Valea Chiliilor. Minunatul Ioanichie, după ce a deprins viețuirea călugărilor iscusiți, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peșterile Muntelui Negru-Vodă, unde, după ce a primit marea schimă monahală, s-a nevoit mai mult de 30 de ani.

Ostenelile sale, lipsurile, lucrarea sa lăuntrică, rugăciunea neîncetată și cercetarea harului dumnezeiesc pe care le-a trăit Cuviosul, erau ascunse oamenilor, întrucât peștera în care s-a retras el se afla într-un loc greu de ajuns, iar sihastrul nu căuta slava lumii, ci mergea pe calea smereniei, care este temelia sporirii duhovnicești. O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine și apă, pe care le cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din pricina locului foarte abrupt. Duminica, după Sfânta Liturghie, Cuviosul îl primea pe starețul mănăstirii, care îl mărturisea și îl împărtășea cu Sfintele Taine.

Astfel viețuind Cuviosul schimonah Ioanichie în rugăciune și aspră nevoință, Dumnezeu i-a făcut cunoscute descoperiri cerești, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut, și i-a dăruit harismele povățuirii sufletelor și înainte-vederii, precum și darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Monahii și mirenii cereau rugăciunile Cuviosului și primeau împlinirea cererilor, dar acesta nu se cobora din peșteră, pentru a se feri de laudele oamenilor.

Tradiția locului spune că înșiși binecredincioșii domnitori Mihai Viteazul (1593-1600) și Matei Basarab (1632-1654) au cerut rugăciunile Sfântului pustnic în vreme de cumpănă, știindu-l fierbinte rugător către Dumnezeu pentru țară și neam.

Cunoscându-și dinainte sfârșitul, minunatul Părinte Ioanichie și-a săpat singur mormântul în peștera sa, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice – 1638. Așezându-se în mormânt, a adormit întru Domnul. Firea necuvântătoare i-a slujit, pentru că un păianjen i-a țesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Așa au rămas osemintele Sfântului vreme de 300 de ani.

Din rânduială dumnezeiască, moaștele lui au fost aflate în anul 1944. Ieromonahul Pimen, starețul Mănăstirii Cetățuia Negru-Vodă, a coborât în peștera unde sihăstrise cu mulți ani înainte Schimonahul Ioanichie și a văzut cum pânza de păianjen acoperea osemintele bine mirositoare ale Cuviosului. Le-a scos cu multă evlavie și le-a așezat în biserica mănăstirii, spre întărirea monahilor și bucuria credincioșilor. Mulți au primit folos de la minunatul odor descoperit în peștera din Valea Chiliilor.

Bolnavii se vindecau, cei aflați în necazuri primeau sprijin și nădejde. Dar, odată cu venirea cârmuirii ateiste în România, s-a dat poruncă să fie închisă mănăstirea, iar moaștele Sfântului să fie îngropate în pământ. Cu mare mâhnire, monahii au așezat moaștele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii.

După anul 1989, când Biserica și-a recăpătat libertatea, Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă și-a reluat viața duhovnicească, iar moaștele Cuviosului au fost din nou așezate în biserica mare a mănăstirii.

Cercetând credința ortodoxă, viața de aspră nevoință și minunile Schimonahului Ioanichie, precum și cinstirea de care se bucură în rândul credincioșilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea lui în rândul Sfinților români, cu zi de pomenire la 26 iulie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

2. Sfânta Muceniță Paraschevi s-a născut pe vremea împăratului Adrian (117-138) într-un sat care se afla în hotarele Romei celei vechi, din părinți creștini cu numele Agaton și Politia. Aceștia păzeau fără preget poruncile Domnului, dar nu aveau copii. Pentru aceasta se rugau cu stăruință lui Dumnezeu ca să le dăruiască și lor rod pântecelui.

Ascultându-le rugămintea, milostivul Dumnezeu le-a dăruit o fiică, născută în ziua a șasea a săptămânii, adică vineri, și au numit-o Paraschevi, fiindcă în limba greacă ,,vineri" se zice „paraschevi". Din fragedă pruncie mama sa a învățat-o toate tainele credinței creștine, iar copila se îndeletnicea necontenit cu rugăciunea și cu citirea sfintelor cărți.

După ce părinții ei au răposat, ea a împărțit săracilor toate averile și a mers la o mănăstire, luând chipul monahicesc. Acolo a viețuit în ascultare, rugăciune și nevoință, dobândind mare har de la Dumnezeu, pentru care a primit binecuvântarea de a ieși la propovăduirea numelui lui Hristos, și pe mulți păgâni i-a adus la Sfântul Botez. Dar cuvântul cel cu putere și minunile ei au atras invidia iudeilor.

În acea vreme împărățea la Roma Antonin Piul (138-161), la care iudeii s-au dus și au pârât-o, zicând: „O oarecare femeie, cu numele Paraschevi, propovăduiește pe Iisus, fiul Mariei, pe care părinții noștri L-au pironit pe cruce". Auzind acestea, împăratul a poruncit să o aducă înaintea lui. Văzând priceperea și frumusețea ei, Antonin s-a mirat și i-a zis: „Dacă te vei pleca mie și vei aduce jertfă dumnezeilor noștri, te voi face moștenitoare a multe daruri, iar dacă nu te vei pleca, la multe chinuri te voi da".

Sfânta, vorbind cu glas tare, i-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de numele lui Hristos, Dumnezeul meu. Iar zeii, care n-au făcut cerul și pământul, să piară". Împăratul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să i se pună pe cap un coif de fier înroșit în foc. Sfânta, însă, a fost păzită cu dumnezeiască rouă și a scăpat nevătămată. Văzând o minune ca aceasta, mulți ostași, care erau de față, au crezut în Domnul în acel ceas.

După aceasta, a poruncit împăratul să o arunce într-un cazan cu smoală și untdelemn în clocot. Prin puterea lui Dumnezeu, Sfânta se arăta ca și cum se răcorea, ceea ce l-a făcut pe împărat să o roage să-i arunce în față smoală și ulei, să vadă dacă sunt sau nu fierbinți. Atunci Sfânta i-a aruncat în față, iar împăratul și-a pierdut îndată vederea. Dar, înfricoșat, a cerut Sfintei să-i redea lumina ochilor. Atunci Mucenița s-a rugat și i-a redat vederea împăratului, care, crezând în Hristos, a eliberat-o.

După aceea, Sfânta a mers într-o cetate al cărui dregător se numea Asclipie și care a întemnițat-o pentru propovăduirea sa. A chinuit-o îndelung, dar Mântuitorul a cercetat-o în temniță și i-a vindecat rănile. A doua zi a fost dusă în templul lui Apolo, dar Sfânta, rugându-se, a făcut să cadă la pământ statuile idolilor.

Atunci a fost osândită să fie aruncată într-o groapă adâncă de lângă cetatea lor, în care îți avea sălaș un balaur înfricoșător. Sfânta însă a ucis balaurul cu semnul Sfintei Cruci, apoi, aducând la credință pe dregătorul Asclipie și pe mulți din cetate, a mers în alte locuri la propovăduire.

În cele din urmă a ajuns la cetatea Tempi, din Grecia, unde era dregător un anume Tarasie. Acesta, aflând că Sfânta este în cetate, a chemat-o înaintea scaunului său de judecată și a întrebat-o despre credința sa, iar ea a răspuns că este creștină și a mărturisit că Hristos este Dumnezeul adevărat.

Atunci dregătorul a poruncit să fie adus un cazan de aramă plin cu untdelemn, smoală și plumb, să se aprindă foc sub el, iar Sfânta să fie aruncată în el. Dar, venind un înger al lui Dumnezeu, a stins focul și a răcorit cazanul, iar Sfânta a rămas nevătămată. Văzând această minune, dregătorul a supus-o la mai multe chinuri, însă Sfânta a rămas neatinsă și nici credința ei cea tare n-au putut să o clintească. Mai pe urmă i-a tăiat capul cu sabia, iar sufletul ei s-a înălțat la veșnicele lăcașuri, în anul 140.

Moaștele ei s-au arătat izvor de multe tămăduiri și minuni pentru toți cei ce vin la ele cu credință, fiind mai ales cunoscute pentru darul de a vindeca bolile ochilor. Unele părți din sfintele ei moaște se află și în țara noastră, la Mănăstirea Antim din București, precum și în alte biserici și mănăstiri.

Pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Paraschevi, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

3. Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Sfințit Mucenic Ermolae.