„RUGÂNDU-NE PENTRU MIHAI EMINESCU NE ÎNVEŞNICIM ÎMPREUNĂ CU EL” – MESAJUL PREASFINTIULUI AMBROZIE CU OCAZIA ÎMPLINIRII A 169 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI MIHAI EMINESCU

În fiecare an data de 15 ianuarie este înainte de toate ziua de pomenire a poetului național Mihai Eminescu.

Cât de mult înseamnă Eminescu pentru cultura română și pentru neamul românesc au spus-o cu îndreptățire mulți.

Ne copleșește adesea măreția care însoțește numele său oriunde citim sau auzim că se vorbește despre el și îl vedem pe poet ca pe o legendă sau ca pe un idol spre fața căruia nu cutezăm sau nu mai vremsă privim. Alteori suntem tulburați de descoperirile scormonitorilor de trecuturi și suntem tentați să ne detronăm eroul legendar pentru a fi suferit de „relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ". (Iată, Eminescu era conștient de ispitele în care poate cădea posteritatea.)

Ziua de 15 ianuarie este o ocazie aparte de a ne gândi la Eminescu.

A enunța acum formule elogioase sau a repeta expresii superlative consacrate ar putea însoți acest prilej cu pericolul căderii în formalism. Şi lui Eminescu nu se cade să-i facem nedreptatea de a-i rătăci numele printre vorbe care pe noi ne depășesc, iar memoria lui o închid în clișee aride.

Parastasul de astăzi este un prilej pentru noi de a reveni în noi înșine, de a abandona plăcerea rătăcirii în cuvinte mari și inexpresive pentru inima noastră, pentru a ne pregăti să ne gândim la Mihai Eminescu cel viu, ca la un părinte și frate pentru care ne rugăm cu credință și cu dragoste.

Mihai Eminescu este, în modul cel mai viu, un reper pentru viața noastră, pentru orizontul în care ne înscriem cu toții, prin valorile, preocupările, așteptările, gândurile și simțirile noastre.

Ne înrudim cu el prin limba română, pe care el ne-a făcut-o o casă bogată, în care sufletul nostru să-și trăiască mai deplin deopotrivă pacea și zbuciumul, nădejdea și deznădejdea, iubirea și pustiirea.

De aceea, pe Mihai Eminescu îl întâlnim adesea atât în cuvintele cu care vorbim, cât și în gândurile și sentimentele pe care le învăluim în tăcere, pentru că nu găsim alte cuvinte decât ale lui.

Prin vastitatea și complexitatea ei, opera lui Mihai Eminescu a atras preocuparea atâtor intelectuali remarcabili și a hrănit operele atâtor creatori. Multe căi și-au găsit începutul sau justificarea în scrierile rămase de la el; mulți l-au invocat ca predecesor sau au căutat să găsească drumul spre adevăratul Eminescu.

Deși în opera pe care ne-a dăruit-o, poetul ne-a lăsat și întruchipări de Rugăciune, Înviere, Colinde..., răsărit de lumină lină, care ne îndreptățesc să-l căutăm pe Eminescu pe căile pietății creștine.

Prin publicistica sa, Eminescu își exprimă prețuirea pentru Biserica Ortodoxă, pe care o considera păstrătoarea limbii curate românești. Rosa del Conte spunea că Eminescu i-a cunoscut pe Sfinții Părinți. Poate creștinismul din opera eminesciană este cel trăit de poporul nostru ca mod de viață și matrice spirituală și exprimat în folclor. Dar, în pofida acestor aserțiuni dependente de un anume instrumental științific, ne-a rămas de la Eminescu exprimarea cea mai curată și mai firească a credinței, prin rugăciune.

Prin poet Dumnezeu plămădește într-o limbă chipul frumuseții, iar un neam își purifică argintul cuvintelor, pentru a oglindi slava lui Dumnezeu. Pentru poetul nostru de căpătâi se cade să ne rugăm ca pentru un martor al lui Dumnezeu printre noi, căci dacă prin ochii lui moartea ni se înfățișează ca „înger cu-aripi negre și cu diadem de spini" sau ca geniu stăpânitor peste destinele omenești, el nu a uitat să scrie pentru noi și despre înviere, minunea care ne încearcă, dar ne și hrănește cel mai mult credința.

Dacă spunem că Eminescu va trăi veșnic pentru neamul românesc, cuvintele noastre nu rămân fără acoperire atât timp cât neamul românesc nu pierde prin noi sensul și chemarea veșniciei. Calea de acces la veșnicie este rugăciunea curată, căci prin rugăciune ne însoțim cu Hristos, Cel care ne-a dăruit nouă veșnicia.

Rugându-ne pentru Mihai Eminescu ne înveșnicim împreună cu el, trăind în nădejdea că „odată -n negre ziduri lumina dă năvală", pentru a răsări în noi „cum din mormânt răsare Hristos învingător".

† AMBROZIE

EPISCOPUL GIURGIULUI