MÂINE, 2 FEBRUARIE, ESTE PRĂZNUITĂ ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS (SEMNIFICAȚIA DUHOVNICEASCĂ)

La patruzeci de zile de la Nașterea Sa după trup, Hristos a fost dus la templu, așa cum cerea legea acelei vremi. Pentru că acolo, la templu, El a fost întâmpinat de oameni mișcați de Duhul Sfânt, dar mai ales pentru că Simeon L-a primit pe El în brațele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit Întâmpinare.

Cuvântul ipapandi (întâmpinare) provine de la verbul ipandao, care înseamnă a veni în întâmpinarea cuiva.

Biserica a stabilit ca această mare sărbătoare a lui Hristos și a Maicii Domnului să fie prăznuită pe 2 februarie, pentru că atunci se împlinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, când se sărbătorește Nașterea lui Hristos după trup.

Prin această repartizare a praznicelor împărătești, timpul anului este împărțit și binecuvântat de etapele iconomiei dumnezeiești. În paralel, această împărțire oferă omului posibilitatea de a se iniția în marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Episodul ducerii lui Hristos la templu, în cea de-a patruzecea zi de la Nașterea Sa, este descris numai de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 2,22-39).

1. Porunca din Vechiul Testament pentru curățire și ceremonia închinării

Porunca curățirii în cea de-a patruzecea zi a fost dată lui Moise de Însuși Ziditorul, adică de Dumnezeu Cuvântul neîntrupat. Ea a fost rânduită pentru toți israelitenii, fiind descoperită de Moise încă dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adică înainte ca el să treacă prin Marea Roșie.

Porunca era următoarea: În vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise și i-a zis: Să-Mi sfințești de tot întâiul născut, pe tot cel ce se naște întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al meu! (Ieșirea 13,1-2). Această legiuire se referea și la primii născuți de parte bărbătească din rândul animalelor, care trebuiau să fie deosebiți și oferiți lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era clară: să osebești Domnului pe tot cel de parte bărbătească de la oameni, care se naște întâi; și pe tot cel de parte bărbătească, care se naște întâi din turmele sau de la vitele ce vei avea, să-l închini Domnului (Ieșirea 13,12).

Această închinare era semn al recunoașterii binefacerilor lui Dumnezeu și dovadă a apartenenței la poporul ales. Este cunoscut faptul că porunca închinării întâiului născut de parte bărbătească a fost dată iudeilor prin Moise, imediat după pedepsirea întâilor născuți ai egiptenilor, după care Faraon a îngăduit ieșirea și, desigur, înainte de trecerea Mării Roșii. Motivația acestei practici era semnificativă: căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt (Ieșirea 13,9).

Într-o altă carte a Vechiului Testament, și anume în Levitic, vedem că Dumnezeu dă amănunte despre cum anume să se desfășoare ceremonia închinării și a recunoștinței. Femeia care va naște copil de parte bărbătească îl va tăia împrejur în cea de-a opta zi, iar în cea de-a patruzecea zi îl va închina în templu. Împreună cu închinarea noului născut, să aducă preotului la ușa cortului un miel de un an ardere de tot și un pui de porumbel sau de turturică (Leviticul 12,6).

Respectarea legii închinării la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Sfântul Grigorie Palama spune că, deși Hristos nu avea nevoie de curățire, luând în considerare faptul că ceremonia respectivă a fost lăsată în Vechiul Testament pentru curățirea părinților și a celor nou-născuți, El a ținut rânduiala pentru a Se supune legii pe care El Însuși a dat-o. Hristos nu avea nevoie de curățire, pentru că S-a zămislit fără sămânță și S-a născut fără stricăciune. „Nu era nevoie de curățire, ci lucrarea s-a făcut din ascultare".

2. Hristos și Maica Domnului nu aveau nevoie de curățire

Aducerea copiilor la templu, în cea de-a patruzecea zi de la naștere, era o sărbătoare a curățirii. Mama și copilul trebuiau să fie curățiți de urmările nașterii.

Desigur, nașterea copiilor este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar în același timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul că modul în care omul se naște este rodul și rezultatul căderii și că fiecare prunc poartă hainele de piele pe care Adam le-a luat după cădere și după pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: Căci iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea (Ps.50,6). În cele din urmă, prin bunăvoința Sa, Dumnezeu a binecuvântat modul acesta de naștere, dar el a rămas în continuare rodul căderii și prin urmare, atât părinții, cât și copiii trebuiau să își amintească de această realitate, fapt care explică și justifică ceremonialul curățirii.

Gândindu-ne la aceste adevăruri teologice, putem să ne dăm seama că Hristos și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curățire, pentru că zămislirea fără sămânță și nașterea fără stricăciune nu au legătură cu necurăția.

Porunca lui Dumnezeu, care a fost dată lui Moise, spunea: Dacă femeia va zămisli și va naște prunc de parte bărbătească necurată va fi șapte zile (Leviticul 12,2).

Indirect acest fragment arată curăția Preasfintei Fecioare Maria, pentru că necurată era femeia care zămislea prin sămânță bărbătească. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu a zămislit prin sămânță, ci de la Sfântul Duh și de aceea, era curată. Aceasta înseamnă că nu avea nevoie de ceremonialul curățirii, însă a mers la templu pentru a se supune legii.

3.Hristos este întâi născut

Porunca lui Dumnezeu era clară: Să-Mi sfințești pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naște întâi (Ieșirea 13,2). Această poruncă era, în același timp, și o proorocie, care se referea la întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul și care nu avea aplicare exactă pentru întâii nou-născuți de parte bărbătească.

Acest fragment nu se poate aplica exact în cazul întâilor nou-născuți pentru că niciun copil, nici măcar întâiul născut, nu deschide pântecele mamei sale. Într-o predică referitoare la acest subiect, Sfântul Atanasie cel Mare spune că nu pruncii sunt cei care deschid pântecele mamei lor, „ci bărbatul, prin unirea cu femeia".

Pântecele se deschide la unirea bărbatului cu femeia sau la zămislirea copilului. Numai Hristos a deschis pântecele mamei Sale, desigur, fără să-i strice fecioria, lăsând-o așadar închisă. ,,Pruncul a deschis pântecele fără să facă nicio stricăciune".

Sfântul Nicodim Aghioritul, după ce spune că ceea ce se petrecea în Vechiul Testament era preînchipuirea Nașterii lui Hristos, adaugă în continuare că numai Hristos a deschis pântece de fecioară, ,,ca un Dumnezeu și fără luare în stăpânire; i-a deschis pântecele pentru naștere, dar a lăsat-o închisă, așa cum era înainte de zămislire și de naștere".

Hristos a fost întâi născut, așa cum este El numit în Sfânta Scriptură. Desigur, aceasta nu înseamnă că a mai existat și un al doilea sau un al treilea născut, ci că S-a născut primul, indiferent de existența unui al doilea sau al treilea. Întâi născut trebuie corelat cu Unul-Născut, așa cum mai este numit Hristos în Evanghelie.

Întâi născut se referă la amândouă nașterile lui Hristos, adică la nașterea de mai înainte de veac, din Tată Preacurat, fără de mamă, și la cea din veac, din Maică Fecioară, fără de tată (Sfântul Grigorie Palama).

4. Hristos ca prunc și ca Dumnezeu de dinainte de veac

Scena în care Hristos Se oferă pe Sine în templu ca prunc și ca nou-născut este emoționantă. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preaînalt fiind, era unit în permanență cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cel care cuprindea lumea și întreaga creație, vine acum în templu, ca prunc, purtat pe brațele mamei Sale.

Chiar dacă era prunc, Hristos era în același timp și „Dumnezeu de dinainte de veac" și de aceea, era mai înțelept decât oricine altcineva. Ştim că, prin unirea firii dumnezeiești cu cea omenească în ipostasul Cuvântului, în pântecele preasfintei Născătoare de Dumnezeu, firea omenească s-a îndumnezeit și de aceea sufletul lui Hristos era îmbogățit cu plinătatea înțelepciunii și cunoașterii.

Numai că această înțelepciune se manifestă în funcție de vârsta Sa, căci dacă ar fi fost altfel, El ar fi părut un monstru (Sfântul Ioan Damaschin).

5. Jertfele pentru ceremonie

Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte bărbătească să fie însoțită de oferirea unui miel neprihănit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel. În Levitic stă scris: să aducă preotului la ușa cortului un miel de un an ardere de tot și un pui de porumbel sau turturică (Leviticul 12,6). Sfântul Evanghelist Luca spune că părinții L-au dus pe Hristos la templu pentru ca să dea jertfă precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Luca 2,24).

Părinții lui Hristos nu au adus un miel, așa cum se dădea posibilitatea în Lege, pentru că erau săraci. Cei din claselel bogate ofereau un miel neprihănit de un an, în vreme ce păturile sărace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Procopie). Cu adevărat, Hristos S-a născut într-o familie săracă și a crescut în sărăcie. Totuși, sărăcia lui Hristos nu a venit din faptul că S-a născut sărac, ci din aceea că S-a întrupat și a luat fire omenească. După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, chiar dacă era bogat, Fiul lui Dumnezeu a sărăcit, pentru ca să ne îmbogățească pe noi cu Dumnezeirea Sa.

Legea cerea să se ofere o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, pentru că în primul caz (perechea de turturele), era simbolizată întreaga înțelepciune a părinților, care însemna unirea lor prin căsătorie, în vreme ce în al doilea caz (doi porumbei), se făcea referire la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și la Hristos, pentru că Hristos S-a născut din Fecioară și a rămas El Însuși Curat până la sfârșit. Așadar, în vreme ce turturelele simbolizau cinstita și binecuvântata căsătorie, porumbeii preînchipuiau fecioria Preasfintei Născătoare și a lui Hristos (Sfântul Grigorie Palama).

Jertfa cerută de Legea Domnului era preînchipuirea lui Hristos. După cum notează Sfântul Chiril al Alexandriei, „turtureaua cântă cu glas frumos, precum vrabia, pe când porumbița este blândă și cuminte".

Turtureaua și porumbița Îl simbolizau pe Hristos, pentru că Hristos a fost ca o turturea care ciripește pe tot pământul și umple via Sa, adică pe noi, cei care credem în El, cu voce frumoasă, și a avut blândețea desăvârșită a porumbelului. Așadar, în mod cert, această jertfă se referea la întruparea milostivului Dumnezeu.

6. Dreptul și evlaviosul Simeon

Unul dintre personajele principale ale Întâmpinării Domnului, în afară, desigur, de Hristos și de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a fost și Simeon „cel drept și temător de Dumnezeu", care s-a învrednicit să Îl întâmpine pe Hristos, să-L ia în brațe și să-L recunoască, prin puterea și prin harul Duhului Sfânt. Fără îndoială, el este o mare personalitate, lucru care reiese atât din faptul că L-a recunoscut pe Hristos, cât și din cuvintele pe care le-a rostit în acel ceas. Numele Simeon corespunde vieții și așteptării purtătorului acestui nume, dar și revelației lui Dumnezeu către El, pentru că în limba ebraică, Simeon înseamnă ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur). Sfântul Evanghelist Luca spune despre el că locuia în Ierusalim și era drept, temător de Dumnezeu și aștepta mângâierea lui Israel. În același timp, se spune că avea Duhul Sfânt asupra lui, Care îi dăduse de veste că nu o să moară înainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizări sunt trăsături ale unui om înduhovnicit.

Drept urmare, Sfânta Scriptură nu se interesează de originea lui omenească și de alte aspecte ale vieții sale sociale, pentru că el ducea în același timp o viață mult mai importantă, care este viața duhovnicească.

Sfântul Nicodim Aghioritul a strâns laolaltă mai multe puncte de vedere ale interpreților în legătură cu cine anume era Simeon. El a făcut acest lucru deoarece în Evanghelie nu se spune categoric dacă era preot sau nu, el fiind numit doar om.

Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit lauda Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfânt și s-a învrednicit de o mare cinste. Sfântul Vasile spune că, deși după cele văzute, Simeon era om, după cele duhovnicești, el era supraom; prin substanță era ca noi toți, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decât semenii lui; după fire era om, dar prin virtute era înger; avea drept locuință Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Şi nu numai că era mai presus de oameni, dar „Simeon îi întrecea și pe îngeri".

7.Proorocița Ana

În afară de Simeon Primitorul de Dumnezeu, în templu se afla și Proorocița Ana, care s-a învrednicit și ea să Îl vadă pe Dumnezeu și să spună că Acesta este Mântuitorul ei. Ea avea optzeci și patru de ani și era văduvă, după ce trăise cu bărbatul său șapte ani (Luca 2, 36-38). Ana stătea zi și noapte în templu și nu se îndepărta de el. Așadar, în timp ce Simeon a fost îndrumat la templu de Duhul Sfânt, ea se afla acolo și L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Evanghelistul Luca o numește proorociță, pentru că avea Duh Sfânt. Cuviosul Cosma Melodul spune că Ana „era ipofetă care lăuda pe Dumnezeu cu laudă sfântă".

După cum afirmă Sfântul Nicodim Aghioritul, între profet și ipofet există o diferență. Profetul anunță cele ce urmează să aibă loc după destul timp, în vreme ce ipofetul explică fapte prezente și trecute, sau chiar pe acelea care urmează să se petreacă la un interval scurt de timp. Așadar, Sfântul Evanghelist Luca a folosit cuvântul prooroc în sensul de ipofet, pentru că Proorocița Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvântul prin Duhul Sfânt.

De altfel, în Noul Testament, profeția are și sensul de explicare în Duh Sfânt a înțelesului celui mai adânc al Legii și, în general, al Sfintei Scripturi.

În limbajul biblic, profeții sunt teologi care deosebesc duhurile.

Mărturisirea Anei a reprezentat o mulțumire și o doxologie adusă pentru vestea izbăvirii lui Israel. Fapta ei a fost o îmbinare între mulțumire și proorocie, pentru că „vorbea despre prunc".

8. Căsătorie sau feciorie

Prezența Dreptului Simeon și a Proorociței Ana ne mai dezvăluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetătoare care L-au întâmpinat pe Hristos atunci când Acesta a urcat în templu. Așadar, pe lângă perechea de turturele necuvântătoare, Duhul Sfânt a trimis și o pereche de turturele duhovnicești și purtătoare de duh, adică pe Simeon și pe Ana.

După cum spune Sfântul Grigorie Palama, din toate acestea înțelegem cine sunt cei care urmează să-L primească pe Hristos și cum trebuie să fie aceștia. Unirea cu Hristos presupune o viață corespunzătoare. Simeon era numai drept și nu se menționează dacă a fost sau nu căsătorit, în vreme ce Ana, după moartea soțului său, a trăit în binecuvântarea văduviei, în neprihănire și curăție.

Viața în Hristos înseamnă fecioria după Hristos sau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, așa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama. De asemenea, într-o predică rostită la Întâmpinarea Domnului, Sfântul Grigorie vorbește în detaliu despre răul pe care îl provoacă desfrânarea și spune că omul nu poate să aibă legătură cu Hristos dacă este desfrânat, deoarece o asemenea legătură cere răstignirea cărnii și a dorințelor ei.

Mântuirea omului nu depinde de felul de viață ales, adică feciorie sau căsătorie, ci de felul în care omul trăiește, adică de legătura pe care acesta o are cu Hristos. Şi într-un caz și în celălalt, se cer feciorie și cumințenie. Spre aceste lucruri țintește viața ascetică trăită în Tainele Bisericii, acesta este modul de viață spre care Dumnezeul-Om Hristos îl îndrumă pe om.

9. Cărbunele aprins din brațele lui Simeon

Atunci când Dreptul Simeon a întâlnit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care Îl ținea în brațe pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfânt cu mâinile sale. El L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu (Luca 2, 28).

Scena aceasta este înfricoșătoare. Cu adevărat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putință dacă brațele lui Simeon nu erau întărite de Duhul Sfânt.

Această imagine ne aduce aminte de vedenia Profetului Isaia, care după ce L-a văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt și măreț și pe Serafimii care se aflau în jurul Lui, și după ce și-a mărturisit necurăția buzelor sale, s-a aflat dintr-o dată în fața următoarelor fapte uimitoare: Atunci unul dintre Serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea și a zis: Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți (Isaia 6, 6-7).

Vedenia aceasta se referă la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Profetul Isaia a fost ales să vestească poporului lui Israel venirea Celui făgăduit, adică a lui Hristos, și de aceea, el este considerat o mare voce între profeți și chiar al cincilea Evanghelist. El a descris cu mare claritate și acuratețe multe dintre scenele sfintei întrupări.

Faptul că această vedenie se referă la întrupare reiese și din Tradiția erminiei bisericești. Într-unul din troparele praznicului se spune: „Cleștele cel tainic ce a luat în pântece pe cărbunele Hristos, tu ești, Marie".

Toate revelațiile din Vechiul Testament sunt legate de Cuvântul neîntrupat, iar cele mai multe dintre ele se referă la întrupare, adică la venirea Cuvântului în trup. În cazul de față, cărbunele este Hristos, iar cleștele tainic care ține cărbunele este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care L-a zămislit pe Hristos în pântecele ei și care a dat acest cărbune Dreptului Simeon. Jertfelnicul ceresc este cerul plin de slava lui Dumnezeu. De aceea cântăm: „Pogorându-Se din cer Stăpânul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul".

Așa cum Proorocul Isaia a primit cărbunele și nu s-a ars, ci s-a curățit și a devenit profet, la fel și Dreptul Simeon L-a primit pe cărbunele Hristos de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și nu s-a ars, ci s-a curățit după cuvântul: ,,Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți".

Această ultimă frază dovedește că vedenia Profetului Isaia se referea la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, lucrul care reiese și din faptul că Biserica a stabilit ca această frază să fie rostită de preotul slujitor după Sfânta împărtășire cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Imaginea profetică prezentată mai sus, care îl pune pe Dreptul Simeon în strânsă legătură cu Sfânta Împărtășanie, arată că omul trebuie să aibă Duh Sfânt, așa cum avea și Dreptul Simeon, ca să nu fie ars de Trupul și de Sângele lui Hristos.

Prin urmare, cărbunele aprins este Hristos întrupat, jertfelnicul este pântecele Preacuratei Fecioare, Serafimii sunt însăși Născătoarea de Dumnezeu, iar mâinile ei țin cleștele tainic prin care dă cărbunele Dreptului Simeon.

10. Acum slobozește...

Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos în brațele sale, a exclamat:

Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care am gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o frază plină de măreție, pe care Biserica a preluat-o și a așezat-o la sfârșitul slujbei Vecerniei, dar și în alte slujbe, ca de exemplu, în cuvântul de mulțumire de după împărtășirea cu Cinstitele Taine. În continuare vom încerca o scurtă analiză interpretativă a acestui fragment evanghelic. Dreptul Simeon a fost înștiințat de Sfântul Duh că înainte să moară Îl va vedea cu siguranță pe Dumnezeu Cuvântul întrupat, iar acest lucru s-a împlinit pentru că era ,,învrednicit cu har de prooroc''(Sfântul Chiril al Alexandriei). După ce L-a văzut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vădi faptul că sfinții ,,se consideră numai legați de trup''(Cuviosul Teofilact) și de aceea nu se tem de moarte.

11. Hristos, semn care stârnește împotriviri

Dreptul Simeon i-a binecuvântat pe Fecioara Maria și pe Iosif, care urmăreau cu mirare și cu surprindere cele ce se petreceau, după care s-a întors spre Născătoarea de Dumnezeu și i-a spus două profeții minunate.

Prima se referea la Persoana Dumnezeului-Om întrupat:

Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri (Luca 2, 34) proorocie care s-a împlinit în timpul vieții lui Hristos, dar care a continuat să se împlinească de-a lungul istoriei omenirii, ca și în viața personală a fiecărui om.

Dumnezeul-Om Hristos este căderea celor necredincioși, adică a celor care nu cred în El, și ridicarea celor care cred. Un exemplu este ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Un tâlhar a crezut și s-a mântuit, iar celălalt s-a îndoit și s-a osândit. Acest lucru se petrece și în viața noastră interioară, pentru că Hristos este spre cădere în noi, atunci când noi, cei botezați, cădem în desfrânare, și ne este spre ridicare – prin cumințenia noastră.

De asemenea, prin această proorocie se mai poate înțelege că Hristos trebuia să pătimească și să cadă în moarte, pentru ca mulți să se ridice prin căderea și prin moartea Sa (Cuviosul Teofilact).

Hristos este și „semn care stârnește împotriviri".

Cuvântul semn se poate interpreta în multe feluri și poate avea mai multe înțelesuri. Mai întâi, semn este întruparea lui Hristos, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. În timpul întrupării, s-au petrecut multe lucruri greu de închipuit și nemaivăzute, pentru că Dumnezeu S-a făcut om, iar Fecioara s-a făcut mamă. Tocmai acest semn este contrazis și pus la îndoială de mulți oameni. Unii spun că a luat trup adevărat, iar alții că a luat un trup imaginar, adică trupul Său era închipuit și toate au fost săvârșite închipuit. Unii consideră că trupul era făcut din pământ, iar alții că era ceresc. Unii spun că Hristos, ca Dumnezeu, are existență de dinainte de veac, iar alții cred că începutul existenței Sale a fost din Preacurata Fecioara Maria (Sfântul Chiril al Alexandriei).

12. Suferința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Cea de-a doua proorocie a Sfântului Simeon, care are legătură cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, este următoarea: Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi (Luca 2, 35).

În mod cert profeția aceasta se referă la durerea și la mâhnirea Născătoarei de Dumnezeu atunci când L-a văzut pe Fiul Său – Care era în același timp și Fiul lui Dumnezeu – răstignit pe Cruce, în suferințe și în chinuri. Preasfânta Născătoare nu a suferit și nici nu a simțit durere la Nașterea lui Hristos, tocmai pentru că L-a zămislit fără sămânță și L-a născut fără stricăciune. Trebuia deci să sufere în vremea ieșirii din trup a Fiului său. Tocmai această sabie, care a trecut prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu în timpul morții pe Cruce a lui Hristos, a făcut să fie decoperite gândurile ascunse în inimile multor oameni. Unii s-ar putea îndoi de faptul că ea a fost mamă cu adevărat, dar datorită durerii simțite atunci de Fecioara Preasfântă, îndoiala lor se risipește.

Aceasta ne amintește de întâmplarea a două femei din Vechiul Testament, care își revendicau amândouă un prunc, fapt pentru care s-au înfățișat înaintea lui Solomon, ca să le fie dezlegată pricina. Solomon a cerut un cuțit pentru ca să taie pruncul și să dea câte o bucată la fiecare femeie. Atunci, una dintre ele a cerut să nu fie tăiat copilul, ci să fie dat întreg celeilalte. A doua a cerut să fie tăiat, pentru ca să nu-l ia niciuna dintre ele. Regele a dat copilul aceleia care a preferat să-l lase să trăiască, chiar de-ar fi fost să-l ia cealaltă femeie. Acesta a fost semnul că ea era mama naturală (III Regi 3, 16-28).

În același fel durerea Preasfântei Născătoare de Dumnezeu a arătat că ea era mamă adevărată și că Domnul a luat trup de la ea, căci dacă Născătoarea de Dumnezeu a fost mamă adevărată, înseamnă că și Hristos a avut trup adevărat și nu a fost un om închipuit.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că exprimarea „ca să se descopere gândurile din multe inimi" înseamnă că, prin Crucea lui Hristos și prin Patimile Sale, se vor descoperi toate pornirile interioare ale oamenilor, de vreme ce Petru, care Îl urmase zelos pe Hristos, va ajunge să se lepede de El, ucenicii Îl vor părăsi, Pilat se va căi prin spălarea mâinilor, femeia acestuia va crede în urma unui vis de noapte, sutașul va da mărturie după semnele ce s-au arătat, Iosif și Nicodim se vor ocupa de cele trebuincioase înmormântării, Iuda se va spânzura, iar iudeii vor da arginți paznicilor ca să ascundă Învierea. Cu adevărat, Crucea lui Hristos „este luptă și întărirea gândurilor și întoarcerea lor împotrivă".

Această profeție nu se referă numai la întrupare și la Răstignire, ci și la viața Bisericii, care este adevăratul Trup al lui Hristos. Unii își găsesc mântuirea prin rămânerea în interiorul Bisericii, iar alții se osândesc prin respingerea lucrării ei mântuitoare. De asemenea, prin Botez, am primit în inima noastră harul lui Dumnezeu, care nu ne părăsește niciodată, dar se acoperă de patimi și tocmai de aceea cădem atunci când păcătuim, și reînviem atunci când ne pocăim. Hristos va fi „spre căderea și spre ridicarea multora" și în cealaltă viață, pentru că toți Îl vor vedea pe Hristos, dar pentru unii El va fi Rai, iar pentru alții, Iad.

13. Slujba creștină la patruzeci de zile de la naștere

Aceste ultime considerații arată faptul că Întâmpinarea Domnului nu se referă numai la Împăratul Hristos, prin înfățișarea uneia dintre etapele sfintei iconomii, ci este în același timp și o sărbătoare a omului trăitor în Hristos.

Din praznicul împărătesc al împlinirii de către Hristos a vârstei de patruzeci de zile, Biserica a făcut o ceremonie, adică o slujbă care se săvârșește pentru fiecare copil la împlinirea a patruzeci de zile de la naștere. Pruncul este adus în biserică de către mama sa în cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Această aducere are un dublu înțeles. În primul rând, mama este binecuvântată la sfârșitul perioadei de curățire de după lăuzie. La fel cum Biserica se roagă pentru orice boală, ea se roagă și pentru femeia care a născut și care, firește, simte slăbiciune trupească după efortul nașterii. În plus se face rugăciune pentru curățire, fiindcă modalitatea de naștere a omului este cea care a urmat căderii. În al doilea rând, aceasta este o slujbă de mulțumire pentru nașterea unui copil. Deoarece zămislirea și nașterea unui copil nu sunt numai lucruri după fire, ci și rezultat al intervenției lui Dumnezeu, simțim că pruncul aparține Ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l dă înapoi, prin intermediul preotului pentru ca noi să-l creștem. Dar în realitate, el aparține lui Dumnezeu.

După cum spune Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, trebuie să aducem curăția sufletului și a trupului, iar în loc de doi pui de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și a oamenilor. Şi așa cum, după săvârșirea celor după lege, Hristos S-a întors în patria Sa, împlinindu-Se și crescând în înțelepciune, și noi trebuie să ne întoarcem în adevărata noastră patrie, care este Ierusalimul ceresc, trăind duhovnicește, după legea sfântă, crescând în înțelepciune și în har și ajungând la vârsta împlinirii lui Hristos, desăvârșiți cu sufletul și vase adevărate ale Duhului Sfânt.

Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu dreptul Simeon și cu Proorocița Ana. Trebuie și noi să Îl întâmpinăm pe Hristos îmbrăcați în nevinovăție, în pocăință, în cumințenie, în curăție și, în general, în dragoste de Dumnezeu și de oameni. Nimeni nu poate să Îl întâlnească într-un alt fel pe Hristos, Care este adevărata viață.

Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumenița, 2008

SURSA: Pelerin Ortodox