CANONUL SF. ANDREI CRITEANUL, OGLINDA POSTULUI CELUI MARE - CUVÂNT AL PREASFINȚITULUI PĂRINTE AMBROZIE, EPISCOPUL GIURGIULUI

Postul este, înainte de toate, un examen duhovnicesc, o probă în care mintea își arată adevărata măsură, voința se întărește și sentimentul se lasă covârșit de preaplinul harului dumnezeiesc.

Postul Mare este o călătorie spirituală, iar destinația sa este Învierea Domnului, praznic al praznicelor. Prin urmare, resorturile postirii sunt altele decât cele pe care lumea contemporană, secularizată, încearcă să le impună: a posti nu înseamnă a rămâne închistat exclusiv între barierele regimului alimentar, postul nu este reglementarea nutriției, ci hrană pentru suflet și sprijin pentru trup.

În viața Bisericii, postirea, alături de rugăciune, reprezintă respirația sa duhovnicească, este eliberarea de sub robia noastră față de păcat, din temnița unei realități greșit și limitat înțelese.

Pericopa evanghelică din ultima duminică de dinaintea Postului Mare (Mt. 6, 14 – 21) stabilește condițiile acestei eliberări: prima este postirea – refuzul de a accepta dorințele și îndemnurile firii noastre decăzute ca fiind normale, efortul de a ne descătușa din stăpânirea cărnii asupra duhului; cea de a doua condiție este iertarea – „că de veți ierta oamenilor greșelilelor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel Ceresc"; a treia condiție este dăruirea în comuniune, împărtășirea binecuvântării dumnezeiești între oameni și, prin oameni, în întreaga creație.

Valoarea postului este, în esență, dată de împărtășirea plenară a luminii dumnezeiști din noaptea Învierii. Legătura organică dintre post și Înviere nu poate fi nici depășită, nici ignorată, nici minimalizată, pentru că ea constituie în esență măsura (canonul) eforturilor noastre, criteriul după care ne raportăm la Biserică și la întreaga creație.

Pe lângă interiorizarea firească, starea de post este marcată în viața liturgică a Bisericii de rânduieli speciale care ating maxima profunzime duhovnicească în capodopere imnografice precum Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Sfântul Andrei Criteanul (660-740), Episcop de Gortina (Creta), s-a născut în Damasc, în jurul anului 660. La vârsta de 15 ani merge la Ierusalim unde devine călugăr la Biserica Sfântului Mormânt. Este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă creatori de canoane și imne de o frumusețe duhovnicească extraordinară, mai ales datorită atât formei, cât mai ales profunzimii gândirii.

Am găsit de cuviință ca acum în prima săptămână a Sfântului și Marelui Post, când se citește Canonul cel Mare, să zăbovim puțin asupra înțelesurilor pe care aceste irmoase (cântări) le au, spre a le arăta, astfel, frumusețea și adânca teologie pe care o cuprind.

Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temnițe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Omul care ajunge să conștientizeze greutatea fărădelegilor sale, care gustă până la capăt amărăciunea înstrăinării de Părintele său, din cauza poftelor vătămătoare, „își vine acum în fire" și, negăsind altă mângâiere, se întristează și plânge cu amar: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum[1]?"

Plânsul este expresia părerii de rău pentru păcatele săvârșite, cu acesta autorul alinându-și conștiința pătată de păcat. Cu acesta își domolește ura pentru trecutul său pătimaș: „Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință"[2]. Rodul acestui plâns este atât de apreciat, încât autorul își începe canonul chiar cu el. Treptat, lacrimile fac să încolțească în sufletul păcătosului nădejdea mântuirii care, pe măsură ce crește și odrăslește, dă acestuia curaj și speranță. Numai floarea dragosteai înflăcărate pentru Dumnezeu însă, aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări și iertări, iertare încununată la final cu rodul minunat al mântuirii.

Aluziile la viața personală trebuie interpretate ca expresii ale smereniei autorului, practică obișnuită de altfel în întreaga literatură duhovnicească. Utilizarea acestui motiv personal trimite însă către adevăratul subiect al Canonului: pocăința. În ajutor este chemată întreaga creație, pentru că ea se face deopotrivă părtașă căderii și neascultării, dar și smereniei tămăduitoare și dorinței sufletului de a se întoarce, precum fiul risipitor, către părintele său prea-iubit. „Ia aminte, cerule, și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu[3]." Apelul la creație are menierea de a situa iconomia mântuirii în cadrul istoriei și a timpului. Astfel, mântuirea capătă nu doar dimensiuni cosmice, ci mai ales ecleziale, pentru că lumea întreagă este în esență Biserică a lui Dumnezeu și spațiu al mântuirii[4].

În ansamblu, cuprinsul cântărilor Canonului Mare este următorul:

Cântara Întâi

Se arată cât de gravă este starea în care a fost adus păcătosul de fărădelegile sale. Situația aceasta pare de netămăduit, însă „ajutor și acoperitor s-a făcut nouă spre mântuire" Dumnezeu, actul întrupării devenint începătură a nădejdii noastre către mântuire. Cu această speranță, cel robit de păcate ia hotărârea de a pune de acum înainte pe Dumnezeu călăuză vieții lui, mărturisindu-și toate fărădelegile săvârșite: „Vino ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință[5]".

Cântarea a doua

Păcătosul reușește să treacă peste orice presentiment ce l-ar putea abate de la calea către mântuire, găsind salvarea în mărturisire. Scena are o foarte mare importanță, pentru faptul că la actul pocăinței este chemat ca martor întregul univers: „Ia aminte cerule și voi grăi; și voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioara cu trup[6] sau ia aminte cerule și voi grăi; pământule primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu și-l laudă pe Dânsul"[7]. Este prezentată aici lupta sufletului de a se elibera din mrejele păcatului, luptă ce necesită din partea acestuia cele mai mari eforturi.

Cântarea a treia introduce în canon icoana înfricoșătoarei judecăți, la care Hristos ne va răsplăti sau ne va acuza pe fiecare după faptele noastre. Aceasta dă prilej autorului să-și avertizeze sufletul că totul se plătește în lumea aceasta, adresându-i totodată o seamă de îndemnuri menite să-l convingă de necesitatea îndreptării sale.

Cântarea a patra

Încordarea tinge punctul culminant. Situația limită în care păcătosul încă nu arată destulă stăruință și strădanie în pocăință, deși „Mirele este la ușă", încarcă atmosfera cu maximu de „agonie" duhovnicească. Singura scăpare se dovedește a fi Hristos, căci numai Acela poate să mântuiască: „Tu Însuți, Hristoase, mă miluiește[8]."

Cântarea a cincea

Păcatul este descris în culori din ce în ce mai sumbre: întuneric, negură adâncă, noapte etc., aceasta în paralel cu vârsta înaintată a bătrânului autor și cu iminența sfârșitului său, care aduc în chip neîndoielnic la prezentarea sa în fața Celui care a promis că va pedepsi păcatul.

Cântările a șasea și a șaptea

Cu cât se conștientizează mai mult de către păcătos pericolul în care singur s-a aruncat, prin nepăzirea poruncilor dumnezeiești, cu atât mai insistentă devine și mărturisirea și pocăința sa: „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu și m-a auzit din iadul cel mai de jos[9]." Cu atât mai intense devin și strigătele și implorările de a nu fi pedepsit pentru nesocotirea voinței divine. O seamă de alte pilde grăitoare aduse extrase din Sfintele Scripturi, însoțite de un număr crescând de avertismente și îndemnuri spre pocăință țintesc unicul obiectiv spiritual urmărit de canon: mântuirea sufletului celui păcătos.

Cântarea a opta

Ca și cum sufletul n-ar fi conștientizat destul greutatea fărădelegilor sale, este introdusă din nou icoana – mult mai înfricoșătoare de această dată – a Dreptului Judecător, Care va veni cu slavă multă, provocând frică și groază celor nepregătiți.

Cântarea a noua constituie epilogul întregului canon. Menținând imaginea eshatologică anterior creată, autorul prezintă în continuare pocăința și deplina îndreptare a păcătosului care nădăjduiește de acum cu mai multă fermitate în intertarea sa, încredințându-și pentru aceasta întreaga sa viață în mâinile Stăpânului său: „Judecătorul meu și Cunoscătorule, Cel ce va să vi iarăși cu îngerii să judeci toată lumea, atunci, văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească[10]."

Călătoria Postului a început cu o reîntoarcere la „punctul de plecare" – lumea Creației, Căderii și Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc despre Dumnezeu și reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate către Dumnezeu, în care omul găsește adevărata dimensiune a vieții sale și, având temelia în aceasta, face pocăință.

[1] Cântarea I, Stihira 2, Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 129.

[2] Cântarea I, Stihira 3, p. 129.

[3] Cântarea II, Stihira 1, p. 410.

[4] Cf. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 178 – 179.

[5] Cântarea I, Stihira 3, p. 408.

[6] Cântarea II, Irmos, p. 410.

[7] Cântarea II, Stihira 2, p. 410.

[8] Cântarea IV, Stihira 23, 25, 26, 27, pp. 417 – 418.

[9] Cântarea VI, Irmos, p. 420.

[10] Cântarea IX, Stihira 25, p. 432.