CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ AL PREASFINȚITULUI PĂRINTE AMBROZIE, LA DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE (A CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA)

Iubiți credincioși,

Dacă ne-am imagina postul ca un drum în urcuș spre Înviere, am asemăna fiecare duminică unui popas rânduit de Dumnezeu pentru a ne spori puterea și dorința de a merge mai departe, dar și de a înțelege mai deplin sensul călătoriei noastre, nu numai în acest interval de timp pe care îl reprezintă Postul Mare, ci și în întreaga noastră viață de creștini, până la Învierea de obște.

Astăzi ne aflăm în duminica a cincea a Sfântului și Marelui Post, numită și a Sfintei Maria Egipteanca. Am putea înțelege duminica din data de 14 aprilie 2019, totuși, nu ca pe un popas, în sensul opririi vremelnice din urcușul nostru duhovnicesc, ci tot ca pe un drum, dar mai scurt, menit să ne călească și să ne pregătească pentru a continua calea postului. Am asemăna Duminica Sfintei Maria Egipteanca unui oraș aflat de-o parte pe calea postului, pentru a putea fi vizitat de cei care călătoresc spre Înviere. Vom străbate acest oraș pe urmele Sfintei Maria Egipteanca, reținând câteva repere ale vieții ei, prin care să recunoaștem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră, atunci când punem început pocăinței.

Ce știm despre Maria Egipteanca? Cine a fost ea? Se poate răspunde: o desfrânată. Unii pot spune: o pustnică. Sau, fără să ezite: o sfântă. Maria Egipteanca este, înainte de orice, o minune, minunea transformării unei păcătoase în sfântă. Povestea vieții ei este istoria acestei transformări.

Transformarea Mariei Egipteanca a început atunci când a auzit, ca din întâmplare, de marea sărbătoare a Sfintei Cruci, la care plecau la Ierusalim foarte mulți oameni pentru a se închina. Influențată de popularitatea deosebită a acestui eveniment, ca dusă de val, Maria, o femeie păcătoasă (îndârjită în starea de păcătoșenie), s-a hotărât să meargă și ea la Ierusalim. Pe cât de banal este acest început al întoarcerii Mariei Egipteanca, pe atât este de mustrător pentru orice minte în care gândul la Dumnezeu apare ca o întâmplare, ca o abatere de o clipă din goana gândurilor păcătoase.

Egipteanca s-a pomenit, astfel, în drum spre Ierusalim în căutarea Sfintei Cruci, inconștientă, încă, de faptul că se îndreaptă spre un liman dumnezeiesc. Încă nu simțise că s-a petrecut ceva cu ea, nu intervenise nici o diferență între desfrânată și pelerină. Atunci când a plecat spre Ierusalim, Maria a luat păcatul cu ea ca pe o unică bucurie sau nădejde și singurul mod de viață pe care și-l imagina. Putem să ne recunoaștem în acest mod de a ne întoarce la Dumnezeu? Cei mai mulți nu știm de la început calea dreaptă. De multe ori suntem siguri că am pornit bine, dar privind înapoi, după câțiva pași ne dăm seama că am continuat să cădem în vechile păcate, că acestea și-au schimbat în noi doar aparența. De fapt, ele continuă să se lupte cu noi, iar lupta este cu atât mai crâncenă cu cât vrem mai mult să le alungăm și să ne îndreptăm viața. Având, însă, înainte Crucea, ca și Maria Egipteanca, rămânem în raza puterii ei de a ne trage înainte și de a vindeca în noi chipul dumnezeiesc rănit de păcate. O stihiră din această duminică spune: „Puterea Crucii Tale, Hristoase, a făcut minune; că și aceea care mai înainte era desfrânată, s-a nevoit cu nevoință pustnicească. De unde și lepădând neputința, vitejește a stat împotriva diavolului. Pentru aceasta luând și răsplata biruinței, se roagă pentru sufletele noastre".

Maria a plecat din Egipt ca păcătoasă și tot așa a ajuns la Ierusalim. Gândindu-se că în Sfintele Scripturi Egiptul este simbolul păcatului, iar Ierusalimul – cetatea mântuirii, în care locuiește pacea lui Dumnezeu, putem da un sens simbolic ieșirii din Egipt și intrării în Ierusalim a Mariei. Ierusalimul este Biserica, cetatea lui Dumnezeu. Omul nu devine sfânt doar pentru că vine la biserică, dar aici mântuirea este mult mai aproape.

Dacă până la Ierusalim, Maria a fost un om dus de val, dar de un val bun, format în marea lumii de adierea Duhului Sfânt, de acum cu ea va începe, în mod vizibil, lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Maria nu este lăsată de Dumnezeu să intre în biserică pentru a se închina Sfintei Cruci. Dumnezeu a adus-o de peste mări, din Egipt până la Ierusalim, iar acum, când Maria se află în ușa bisericii, este ținută departe. Am putea spune că, pentru Dumnezeu, distanța de la Alexandria Egiptului și până la Ierusalim a fost mai mică decât din ușa bisericii până la Sfânta Cruce? De ce pe Maria, pe care Dumnezeu a adus-o de departe, acum tot El o ține departe? Pentru ca Maria să simtă că este departe. În Egiptul păcatului, era atât de departe de casa lui Dumnezeu, încât nici nu-și putea da seama de această distanță. Dar de aici, de aproape, va înțelege ea însăși că este departe de crucea mântuirii. Sunt oameni care, poate din teama de a-și recunoaște păcatele și de a se pocăi, nu vin la biserică, spunând că Dumnezeu este pretutindeni și, deci, și așa le este aproape. În aceste cuvinte ei greșesc. Dumnezeu ne este întotdeauna aproape, dar noi putem fi foarte departe de El.

O dată ce a simțit depărtarea ei de Dumnezeu și a înțeles că această depărtare este dată de mulțimea păcatelor, Maria a pus început pocăinței. Nu s-a îndepărtat cu deznădejde, nici nu s-a întors în Egiptul păcatului, ci, plângând, s-a așezat laa icoana Maicii Domnului, rugând-o să-i îngăduie să vadă Crucea lui Iisus Hristos. Tulburătoare această așezare față către față a celor două Marii: de o parte, Maria cea desfrânată, întinată prin slujirea poftei neroditoare, de cealaltă, Pururea Fecioara Maria, Prea Curata Născătoare a Vieții. De-o parte, imaginea căderii, de cealaltă, scara mântuirii, prin care omul s-a ridicat de la pământ la cer. Este, oare, întâmplător că Dumnezeu i-a pus în față Mariei celei păcătoase icoana Maicii Sale? Cu siguranță că nu. În icoana Maicii Domnului, Dumnezeu i-a arătat celei căzute cumplit în păcatele trupului că El a mântuit acest trup prin nașterea sa din Fecioară.

Ce poate da omului mai multă nădejde decât înrudirea sa după trup cu Însuși Dumnezeu?

După multă rugăciune cu lacrimi și făgăduința îndreptării, Maria Egipteanca a fost primită să se închine Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci. Ce a urmat? Împărtășirea cu trupul și sângele Domnului și plecarea în pustie, unde, timp de 48 de ani, prin nevoințe, lupte, osteneli, rugăciune neîncetată, cu lacrimi Maria a șters urmele păcatelor sale și a urcat, prin harul lui Dumnezeu, treptele desăvârșirii.

Sfânta Maria Egipteanca se zugrăvește în biserici la ușile de la intrare. Acest lucru, ca și cântarea din Postul Mare „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață" ne amintesc faptul că în biserică, adică la Dumnezeu, intrăm pe ușile pocăinței. Aceasta este poarta cea strâmtă care duce la Împărăția lui Dumnezeu. Toți oamenii sunt păcătoși, pe mulți îi mustră conștiința pentru păcatele săvârșite, dar puțini cunosc adevărata pocăință. Căci, spune Sfântul Ioan Scărarul: „Una este trista smerenie a celor ce se pocăiesc, și alta mustrarea de conștiință a celor ce încă păcătuiesc""

Fără adevărata pocăință nu ne putem apropia de Dumnezeu.

Pare șocant faptul că Maria Egipteanca mai întâi s-a împărtășit și apoi a plecat în pustie pentru a-și birui patimile. Am întâlnit creștini care se feresc de Sfânta Împărtășanie nu pentru că ar fi opriți de duhovnic, ci pentru că se consideră nevrednici să se împărtășească.

Pilda Sfintei Maria Egipteanca înfățișează faptul că nu putem să nădăjduim vreodată că vrednicia de a ne împărtăși o câștigăm singuri. Hristos ne dă limpezimea de a ne vedea cu adevărat păcatele și de a le birui. Hristos este Cel care biruie în noi păcatul și moartea. Primind noi împărtășania cu smerenie și cu nădejde, El șterge fărădelegile noastre și ne izbăvește de păcate, așa cum grăiește Apostolul citit astăzi: „sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu" (Evrei 9, 14).

Lui Dumnezeu trebuie să-i cerem pocăința și lacrimile curățitoare, fără de care nu ne putem mântui. Să nu ni se pară păcatele noastre prea mici pentru o astfel de pocăință, gândindu-ne că sunt păcate mai mari pe care nu le-am făcut. Cât timp nu se află în noi pocăința pentru păcatele noastre, nici nu ne vom da seama cu adevărat cât de adânc este hăul în care ne aruncă fie și numai un gând păcătos. Spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Socotesc mai fericiți pe cei ce au căzut și plâng decât pe cei ce n-au căzut și nu-și plâng păcatele lor. Căci căzând s-au sculat, dar cu o sculare fără primejdii".

Pocăința rodește dragostea de Dumnezeu, cea care ne apropie de El și ne face primitori ai iubirii Sale iertătoare. Evanghelia rânduită să se citească în ziua Sfintei Maria Egipteanca ne pune înainte faptul că Hristos iartă o femeie păcătoasă pentru că a avut dragoste de Dumnezeu, rostind acele cuvinte care destăinuie străfundurile iubirii dumnezeiești: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puțin, puțin iubește" (Luca 7, 47). Despre astfel de oameni spune Sfântul Ioan Scărarul că au schimbat dragostea de cele trupești cu dragostea de Dumnezeu.

Să învățăm de la Sfânta Maria din Egipt că drumul vieții noastre trebuie să aibă un singur sens: dinspre Egiptul păcatului spre Ierusalimul dumnezeiesc, iar semnul sigur că suntem pe drumul cel bun este crucea biruinței Lui.

Să nu ne lăsăm purtați de valul mulțimilor care, după ce au ieșit din Egipt și au văzut Ierusalimul, se întorc în Egiptul păcatului, ci să avem curajul Sfintei Maria Egipteanca de a ne face cetățenii Ierusalimului ceresc, chiar și cu prețul îndurării pustiei.

În urcușul postului ne-am apropiat de Ierusalim. Duminica viitoare vom prăznui intrarea Domnului în sfânta cetate. Evanghelia de mâine ni-L înfățișează pe Iisus urcând drumul spre jertfă, urmat de ucenicii care, așa cum spune Sfântul Evanghelist Marcu, „erau uimiți" și „se temeau". Lor și nouă care dorim, ca și fiii lui Zevedeu, să fim întru slava Sa în împărăția Sa, Hristos ne descoperă modalitatea de a urca spre împărăția cerurilor: a fi slujtorul tuturor.

Aceasta înseamnă dobândirea unei adânci smerenii, roada unei adevărate pocăințe, atât de adânci încât să ne biruie și uimirea și teama față de sacrificiile noastre zilnice. În Ierusalim nu pot intra decât cei pregătiți să se jertfească din iubire.

Să-I urmăm lui Hristos în acest urcuș al sacrificiului, pentru a ne învrednici să intrăm împreună cu El în slava Sa. AMIN!