VREMEA COBORÂRII ÎMPREUNĂ CU HRISTOS ÎN CEA MAI ADÂNCĂ SMERENIE ȘI JERTFIRE DE SINE - CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ AL PREASFINȚITULUI PĂRINTE AMBROZIE LA SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Iubiți credincioși,

Cele șase săptămâni pe care creștinii le-au petrecut în înfrânare și pocăință, pentru a birui patimile trupești și păcatele sufletești, s-au asemănat postului de patruzeci de zile al Domnului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu a împlinit această nevoință nu pentru a Se curăța pe Sine, căci El era fără păcat, ci pentru ca firea omenească, pe care o primise de bunăvoie, să se desăvârșească întru El, pregătind-o pentru îndumnezeire.

Pentru noi, cei ce ne unim viața cu viața Lui, pentru ca și în noi să se împlinească mântuirea venită prin Fiul lui Dumnezeu, scopul postului este curățirea firii, prin îngrădirea plăcerii, adică acelei laturi a firii omenești prin care păcatul a intrat în lume, rănind și înrobind făptura.

Intrând în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, asceza și viața liturgică specifice Postului Mare se intensifică și capătă o nouă semnificație. Este săptămâna durerii, a sfâșierii, a plânsului și a umilințelor, în care, plecându-ne sufletele în fața patimilor lui Hristos, agoniei și morții Sale pe cruce, învățăm calea spre biruință. Plăcerea – cauza căderii – și durerea – consecința ei imediată – sunt, după cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul, cele două laturi ale trăsăturii pătimitoare a firii omenești pe care Hristos le-a țintuit pe cruce, stăvilindu-le șuvoiul.

După plinirea nevoințelor Postului Mare, asceza Săptămânii Mari îi introduce pe creștini „în cea de-a doua fază a identificării lor cu Hristos, pentru a triumfa împreună cu El asupra ispitei durerii, găsindu-se, așadar, în ziua Paștelui, în starea de nepătimire pe care Hristos a venit să o restaureze în propriul Său trup".[1]

Primele trei zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ne pun înainte imagini biblice care prefigurează suferințele Domnului Iisus Hristos, descoperind, totodată, și aspectele duhovnicești ale întâlnirii sufletului credincios cu Fiul lui Dumnezeu, Cel ce se jertfește. Săptămâna Sfintelor Pătimiri Îl înfățișează pe Iisus Hristos ajuns în fața propriei morți, asumându-și starea de condamnat nevinovat, părăsit de ai săi și vândut, expus batjocurii unor mulțimi amnezice și insensibile.

Primele trei zile din Săptămâna Patimilor au, însă, și o puternică încărcătură subiectivă, accentuând ,,viața în Hristos" a fiecărui om credincios. Acesta nu este doar un martor al Patimilor Domnului, ci un părtaș la suferințele și moartea lui Hristos.

În fața morții, sufletul trebuie să fie conștient de starea sa, în adâncă cercetare de sine, cuprins de pocăință și smerenie. Din acest motiv, cântările slujbelor din Săptămâna Mare, în special cele din primele trei zile, conțin atât simboluri și imagini care trimit la evenimentele din zilele premergătoare morții și îngropării Mântuitorului, cât și unele referitoare la sufletul omenesc, cu scopul pregătirii spirituale a creștinilor.

Astfel, ziua de luni din Săptămâna Patimilor pune înaintea credincioșilor imaginea veterotestamentară a lui Iosif, fiul patriarhului Iacov.

Acesta, vândut fiind de frații săi și aruncat în groapă, a prefigurat vânzarea pe arginți și îngroparea Fiului lui Dumnezeu, momente trăite plenar în Miercurea, Joia și Vinerea Mare. Prima zi din această săptămână este dedicată și amintirii smochinului neroditor, blestemat de Hristos.

Pedepsirea smochinului neroditor primește și explicația că Hristos a vrut să le arate ucenicilor că, deși are puterea de a-i pedepsi pe răufăcătorii Săi, de bunăvoie se supune osândei lor. El pedepsește un smochin neroditor pentru a nu-și arăta puterea pedepsind o ființă omenească, fie ea și potrivnică iubirii lui Dumnezeu.

Smochinul amintește și de episodul căderii în păcat a primilor oameni, a căror goliciunea închipuit dezbrăcarea de Hristos, lepădarea de El a celor care L-au răstignit. Isidor Pelusiotul considera că smochinul a fost pomul călcării poruncii, iar primii oameni, mâncând din el și cunoscând că sunt goi, și-au făcut veșminte din frunzele lui. După această interpretare, pentru că nu l-au blestemat atunci, la căderea primilor oameni, Hristos blesteamă acum smochinul, ca să nu mai facă roade, adică pricini pentru păcat.

Acest simbol se referă, însă, și la fiecare suflet omenesc, de la care Domnul dorește roade de virtuți și fapte bune. A doua zi, adică după viața aceasta, smochinul neroditor se usucă și este trimis în focul cel veșnic. Simbolul smochinului are, așadar, și un sens eshatologic, anunțând judecata și osânda veșnică a păcătoșilor.

Pericopele evanghelice citite la slujbele din primele zile ale Săptămânii Mari vestesc apropierea împărăției cerurilor și a doua venire a Fiului Omului. Și cântările din această perioadă tâlcuiesc și dezvoltă parabole biblice în care Mântuitorul a propovăduit împărăția cerurilor și judecata de apoi. ,,Asemăna-se-va împărăția cerurilor cu zece fecioare care, luându-și candelele, au ieșit în întâmpinarea mirelui", spune Mântuitorul (Mt. 25, 1), iar ziua venirii pentru judecată o aseamănă cu cea a întoarcerii unui stăpân care, dându-și odinioară averea în grija slujitorilor săi, cere acum socoteală pentru modul în care aceștia au chivernisit-o. cele două parabole fac parte dintre lecturile biblice ale zilei de marți din Săptămâna Mare.

Ambele parabole conțin un sens moral, acela că virtuțile și faptele bune sunt necesare omului pentru mântuire și îl fac plăcut lui Dumnezeu. Ele vestesc, totodată, și venirea împărăției lui Dumnezeu, iar textele liturgice specifice perioade de acum aprofundează acest sens, exprimând modul tainic în care împărăția lui Dumnezeu se statornicește în inimile oamenilor. Una dintre cele mai frumoase parabole ale împărăției cerurilor este cea a nunții, Hristos fiind însuși mirele care vine la miezul nopții, iar sufletul este fecioara care îi iese în întâmpinare. Și prin patima Sa, Mirele ceresc se unește în mod tainic cu sufletul celui credincios și îi dăruiește deplina Sa frumusețe, ca o prealuminată haină de nuntă:

„Mire, Cel ce ești mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospățul cel duhovnicesc al nunții Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greșalelor mele, prin împărtășirea patimilor Tale și, împodobindu-mă cu haina slavei frumuseții Tale, fă-mă împreună-șezător luminat la masa împărăției Tale" (marți, la vecernie).

Miercuri, în Săptămâna Mare, este pomenită femeia care a uns cu mir capul Domnului Iisus Hristos. Acest episod, în contextul săptămânii respective, are un rol precis în cronologia patimilor lui Iisus din Nazaret. Evanghelia relatează că ungerea din Betania s-a petrecut cu două zile înaintea Paștilor evreilor (Mt. 26, 2). Pentru Mântuitorul Iisus Hristos, jertfa femeii păcătoase, devenită mironosiță prin pocăință sinceră și adâncă, este un prilej de a anunța apropiata Sa moarte și îngropăciunea umilă de care va avea parte: ,,Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea" (Mt. 26, 12).

Pericopa evanghelică despre ungerea din Betania anunță și vânzarea lui Iisus de către Iuda. Din relatarea sfinților evangheliști Matei și Marcu, aflăm că ucenicii au considerat gestul femeii o risipă. Într-o pericopă similară, relatată în Evanghelia după Ioan, Iuda Iscarioteanul a fost ce nemulțumit de vărsarea mirului. Deși în relatarea ungerii din Betania, din casa lui Simon, sfinții evangheliști Matei și Marcu nu pun în seama lui Iuda Iscarioteanul regretul pentru că mirul nu a fost vândut, ei lasă să se înțeleagă faptul că Iuda a fost profund nemulțumit de gestul femeii. Cei doi evangheliști relatează imediat după ungerea din Betania înțelegerea lui Iuda cu arhiereii asupra ,,prețului de vânzare" al lui Iisus.

Pentru inima iubitoare de arginți a lui Iuda, mirul de mult preț revărsat pe trupul lui Iisus de către o femeie păcătoasă nu putea fi decât o risipă inutilă. El nu putea înțelege sensul jertfei, din moment ce el însuși era incapabil să se jertfească, sau măcar să rămână statornic în iubirea față de învățătorul său. Grija pentru cei săraci (de departe) era scuza nobilă a unei inimi meschine, de a nu se pocăi pentru insensibilitatea față de dramele care se petreceau alături: o femeie păcătoasă, zguduită de căință, un Dumnezeu-Om cuprins de tristețea morții.

Mirul revărsat pe capul lui Iisus i-a adus femeii iertare și îndreptare și, prin cuvântul Mântuitorului, pomenirea ei s-a întins până la marginile lumii: ,,Adevărat zic vouă: oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei" (Mt. 26, 13). Femeia mironosiță a devenit un simbol al celor care aduc Domnului mirul rugăciunii și primesc mirul harului dumnezeiesc, curățitor și înnoitor.

„La mine este mir stricăcios, iar la Tine este mirul vieții, că mir este numele Tău, care se varsă spre cei vrednici; dar lasă-mi și mă iartă, strigat-a păcătoasa către Hristos" (marți, la vecernie).

Creștinii sunt cei unși cu mirul numelui lui Hristos, cei chemați să aștepte cu candele aprinse și cu mirul faptelor lor bune venirea Mirelui Ceresc, asemenea fecioarelor înțelepte. Joia, Vinerea și Sâmbăta Mare sunt zilele jertfei Fiului lui Dumnezeu: jertfa mistică de la Cina cea de Taină, rugăciunea cu lacrimi de sânge din grădina Ghetsimani, sărutarea vânzătorului Iuda, prinderea și judecata arhiereilor și a lui Pilat, osândirea, biciuirea, încoronarea cu spini și batjocura nerușinată, crucea, răstignirea, moartea, îngroparea grabnică, pecetluirea mormântului. Sunt zilele în care ucenicii s-au risipit, iar Iisus a rămas singur.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri este vremea însingurării fiecărui suflet cu Dumnezeu, coborârii împreună cu Hristos în cea mai adâncă smerenie și jertfire de sine, pentru ca sufletele să se înalțe împreună cu El în bucuria învierii. Primele trei zile au vestit apropierea împărăției cerurilor. Cei ce parcurg alături de Hristos drumul patimirilor Sale, la capătul acestei săptămâni se vor afla în fața porților deschise ale împărăției, în fața nunții Mirelui Care vine în miezul nopții, vestind biruința asupra morții și viața veșnică.

Ca și fecioarele înțelepte, ca și femeia cuprinsă de pocăință, să priveghem alături de Domnul, aducându-I din belșug mirul faptelor bune, pentru ca ziua Învierii să ne găsească alături de femeile mironosițe, vrednici să ne îmbrăcăm în lumina care inundă mormântul lui Hristos cel înviat. Amin!

[1] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Deisis, Sibiu, 2000, p. 355