CUVÂNTUL PREASFIȚITULUI PĂRINTE AMBROZIE, LA ÎNTRONIZARE CA ÎNTÂIUL EPISCOP AL EPISCOPIEI GIURGIULUI, ROSTIT ÎN ZIUA DE 9 APRILIE 2006, ÎN CATEDRALA EPISCOPALĂ DIN MUN. GIURGIU

Prea Fericite Părinte Patriarh Teoctist,

Înalt Prea Sfințiți și Prea Sfințiți Părinți,

Prea Cuvioși și Prea Cucernici Părinți,

Doamnelor și Domnilor invitați,

Iubiți credincioși,

Oricât de covârșitoare este măreția acestei zile pentru viața mea de slujitor al Bisericii lui Hristos, astăzi, începând misiunea mea ca episcop eparhiot, cu mult mai mare este sărbătoarea urbei și obștei creștine a Giurgiului, pentru care începe nu numai o nouă viață, ci și o nouă istorie, aceea de scaun episcopal. Consider așadar că se cade să mă refer mai întâi la această obște și la istoria ei, pentru a pune dintru început în evidență circumstanțele binecuvântate ale vremurilor în care ne aflăm și a ne da mai bine seama de lucrarea lui Dumnezeu și de căile pe care El ni le deschide.

Pământul spre care acum cu smerenie se pleacă genunchii arhipăstorului pentru sărutarea cea dintâi, este un străvechi sălaș al viețuirii omenești, din timpurile preistorice ale paleoliticului. În secolele precreștine în aceste părți nord-dunărene a înflorit civilizația geto-dacică, atestată prin bogate vestigii arheologice, iar mai apoi, odată cu era creștină, în cuprinsul actualului județ Giurgiu s-a petrecut, ca în atâtea părți ale pământului românesc, întâlnirea și împletirea civilizației autohtone cu cea a lumii romane. Pe calea acestei simbioze, ținutul nord-dunărean s-a integrat firesc în aria procesului concomitent de formare și de încreștinare a poporului român. Slavii așezați în zona Dunării după jumătatea primului mileniu creștin au dat acestui ținut numele de Vlașca sau Vlahia, înrădăcinând așadar prin toponime străvechiul nume al romanității creștine dunărene, al vlahilor.

Tradiția locurilor spune că, în secolul al X-lea, negustorii navigatori din renumita cetate a Genovei, urcând cu corăbiile lor din apele Mării Negre pe cursul Dunării în sus, au fondat, pe urmele vechii locuiri daco-romane, colonia purtând numele actualului oraș Giurgiu, căruia i-au rânduit în acest fel ca patron pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Cea dintâi atestare documentară a noului oraș a venit, însă, abia câteva secole mai târziu, odată cu apariția statului feudal Țara Românească, în secolul al XIV-lea, la finele căruia, în vremea domniei marelui voievod Mircea cel Bătrân (1386-1418), toponimul Giurgiu apare înscris ca atare într-o hartă din renumitul „Codex Latinus Parisinus", datat în anul 1395. Numele Giurgiu reapare în tratatul de alianță încheiat în 1403 de Mircea Voievod cu Vladislav Jagello, regele Poloniei, mențiune ce confirmă faptul că cetatea de aici, înălțată și întărită de voievodul valah, avea un rol strategic în apărarea Țării Românești în fața expansiunii otomane.

Din vremea lui Mircea cel Bătrân și a urmașilor săi răzbat până la noi știrile privind existența în această parte de țară a Vlașcăi a uneia dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Românească, cea din Pădurea cea Mare de la Bolintin, așezată ca un adevărat popas de suflet sub poala Vlăsiei bătrâne, pe calea de legătură dintre Rucăr, Câmpulung și Târgoviște, prin vadul de trecere de la Giurgiu, către Balcani și încă strălucitoarea cetate creștină a Constantinopolului.
În secolul al XV-lea, Giurgiul a devenit raia turcească și a rămas timp de patru sute de ani un cap de pod nord-dunărean prin care s-a exercitat mai îndeaproape controlul otoman asupra Țării Românești. Ținutul Giurgiului nu a fost însă confiscat civilizației creștine, în tot acest timp voievozii români ctitorind și întărind prin danii centre de dăinuire și iradiere a credinței creștine. Vlad Țepeș a fost cel ce a adăugat părților acestora o efigie de spiritualitate ortodoxă, prin cea dintâi vatră a Mânăstirii Comana. În 1588 boierul Radu Şerban, ajuns mai târziu (între 1602-1611) domn al Țării Românești, reclădea pe pământul moștenit de la mama sa, Maria, ansamblul mânăstiresc al Comanei, refăcând vechea incintă și împodobind-o cu o nouă biserică închinată Sfântului Nicolae, unde și-a lăsat zugrăvit chipul ctitoricesc, iar mai apoi, în 1640, osemintele sale au fost aduse de fiicele sale Anca și Elina de la Viena spre a-și afla odihna în ctitoria de la Comana. Nu departe și în aceeași vreme, în Fierăști numit astăzi Herăști, din comuna Hotarele, soția domnitorului Matei Basarab, doamna Elina, zidea pe la 1643-1644 o frumoasă biserică cu hramul Sfintei Treimi (păstrată astăzi în forma refacerii sale din 1833 de către Miloș Obrenovici), în vreme ce fratele ei, învățatul cărturar Udriște Năsturel, închipuia și înălța, pe aceeași moșie a lor, cu o vocație remarcabilă a sintezelor culturale și artistice, un palat de piatră în care se întâlneau ecouri ale Renașterii europene redate în spirit oriental.

La sfârșitul veacului al XVII-lea, pe vremea Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, alte două fapte ctitoricești veneau să împlinească zestrea ortodoxă vlăsceană, prin biserica Sfântului Nicolae zidită de Ilinca Cantacuzino, în 1699, la Mironești, comuna Gostinari, unde se și afla un palat de reședință al postelnicului Constantin Cantacuzino, dar și printr-o nouă etapă de refacere a Mânăstirii Comana (între 1699-1703), datorată paharnicului Şerban Cantacuzino. Câteva decenii mai târziu, în 1728, astfel preînnoită, Comana era afierosită de Nicolae-Vodă Mavrocordat Sfântului Mormânt de la Ierusalim, sub a cărui administrare avea să i se rezidească biserica, în 1854.

Numele cetății Giurgiu a rămas legat de faptele curajoase ale domnitorului Vlad Țepeș care, în 1462, l-a înfruntat pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, cucerind cetatea Giurgiului, pentru a trece apoi la un cutezător raid sud-dunărean. Pe aceste meleaguri voievodul Mihai Viteazul a stăvilit puterea otomană în 1595, mai întâi la legendarul pod de la Călugărenii Neajlovului, apoi la Giurgiu.
De la vadul Neajlovului de la Călugăreni s-a întors din calea Stambulului în 1716 Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești, care a părăsit suita domnitorului Nicolae Mavrocordat, pentru a se întoarce la scaunul bucureștean al păstoriților săi, fapt ce a stat la originea îndepărtării sale din scaun și a morții sale martirice.

Încheierea existenței raialei odată cu tratatul de la Adrianopol din 1829, este un nou moment de mare semnificație culturală. Sistematizarea orașului Giurgiu după 1831, pe baza unui plan urbanistic modern, european, avându-l ca autor pe Moritz von Ott, a avut și importante consecințe pentru Biserica ortodoxă. Giurgiul a dobândit noi lăcașuri creștine de închinare, precum biserica „Sfânta Treime" – Smârda, succesoarea a două lăcașuri mai vechi, dintre care unul chiar din vremea raialei și biserica „Sfântul Nicolae", datând din anul 1830, rezultată din transformarea unei geamii turcești. Pe lângă acestea, zidirea noilor biserici „Adormirea Maicii Domnului", „Sfântul Gheorghe", „Sfântul Haralambie" și „Buna Vestire", ctitorie a comunității grecești din oraș, atestă un entuziasm specific numai marilor perioade de refacere și renaștere spirituală. Respectarea trecutului și comemorarea eroilor fac parte din același spirit de refacere a identității spirituale, concretizat în ridicarea în 1932 a Mausoleului Eroilor, la inițiativa profesorului Nicolae Iorga, în incinta Mânăstirii Comana și a Mausoleului din Giurgiu, împreună cu capela cu hramul „Înălțarea Domnului" , în cinstea eroilor care au adus independența și unitatea națională.
Căderea regimului totalitar și ateu comunist a deschis o nouă perioadă de reconstrucție a identității spirituale, atestată de inițiativele de renovare și construcție a sfintelor lăcașuri, dar și de dezvoltare a structurii ecleziastice, prin înființarea la Giurgiu a Seminarului teologic, reluarea și dezvoltarea vieții monahale în vetre mânăstirești de tradiție sau nou fondate, dar mai ales prin inițiativa de înființare a Episcopiei Giurgiului, în cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, care a arhipăstorit ani îndelungați ținutul multisecular al Vlașcăi istorice, ca Arhiepiscop al Bucureștilor, a binecuvântat cu părintească dragoste această nouă eparhie, pentru a cărei naștere se cuvine să-i adresăm, în numele clerului și al tuturor credincioșilor din cuprinsul ei, precum și al nostru personal, adânci mulțumiri, încredințându-l de statornicia noastră în credința și iubirea cu care, în preajma Prea Fericirii Sale, am învățat a ține laolaltă obștea creștină.

În continuare aș dori să spun câte ceva despre Cetatea Giurgiului văzută ca o zonă graniță, limită, în mai multele sensuri ale acestor termeni.
Un prim sens ar fi cel în termenii autorității, puterii: o episcopie creștină exprimă putere, autoritate spirituală și se așează în zonele de pace, de toleranță, de siguranță.

Giurgiu reprezintă totodată și o poartă – din perspectiva deschiderii spre alte spații și culturi. „Poartă a Orientului" deschisă spre lumea slavă și cea balcanică și în același timp, un prag spre Constantinopol – sinteză europeană-orientală, capitală timp de paisprezece veacuri a două imperii ce s-au întins pe trei continente.

În al treilea rând, Giurgiu reprezintă o sursă de cunoaștere și întâlnire, spațiu intercultural punct al întâlnirii, conviețuirii și simbiozei diverselor culturi, un mic univers în care au conviețuit și s-au întrepătruns fenomene care în alte părți s-au dovedit ireconciliabile. Pornind de la primele înțelegeri ale domnilor români cu sultanii otomani, încă din secolul al XV-lea, prin care se convenea ca nici o moschee să nu fie construită pe teritoriul românesc, a făcut ca, nici chiar la Giurgiu, raia turcească timp de peste 400 ani, puterea otomană să nu se exercite maximal, aici turcii ridicând doar geamii, iar românilor creștini îngăduindu-li-se să aibă biserici, este adevărat semiîngropate, așa cum au avut în bună parte din spațiul sud-dunărean. Un exemplu clar de preluare a unei moșteniri din altă religie și cultură este chiar biserica Sfântul Nicolae, fostă geamie, care va păstra cât va dăinui expresia artistică a culturii orientale, astfel încât islamul va fi vizibil discret prin semnele sale culturale în spațiul de toleranță al credinței creștine. De câte ori mă voi ruga în biserica Sfântul Nicolae îi voi pomeni pe cei ce și-au păstrat credința cu vitejie și cu martiriu, dar și pe cei care au îndurat cu răbdare și stăruință și au reușit să supraviețuiască. Cred că în inima noastră trebuie să rămână, chiar și în tăcere, și o amintire pentru cei ce, în vremea în care creștinii supraviețuiau prin răbdare, le-au ușurat acestora ascultarea, prin cumpătarea, omenia cu care le-au îngăduit să dăinuiască.

În pragul aderării la Uniunea Europeană, România și Bulgaria și, privind spre viitor și Turcia, Giurgiu reprezintă astăzi un semn de încurajare că acea condiție de aderare, a conviețuirii pașnice, este cel puțin posibilă, dacă nu chiar benefică atunci când puterea nu se exercită în mod totalitar, iar dominația ideologică nu cumpănește în defavoarea bunei conviețuiri a oamenilor.

În Europa contemporană există în prezent o gravă problemă interreligioasă și totodată una interculturală: pe de o parte islamul este văzut ca o amenințare și la fel creștinismul care este reprezentat ca un dușman care trebuie anihilat, pe de altă parte se cere tuturor religiilor toleranță interreligioasă. Aceasta în condițiile unei separări tot mai vizibile a Bisericii de viața publică. Toleranța nu ajunge la noi dintr-o ideologie a conviețuirii sociale, ci din experiența noastră interioară, din adevărul pe care ni l-a descoperit Duhul Sfânt, prin Evanghelie și prin viața Bisericii, dar și în mod diacronic, în istoria neamului creștin.
Momentul festiv de astăzi are și o latură personală, anume este un semn arătat de Dumnezeu că intrările și ieșirile noastre sunt păzite și călăuzite de El. În anul 1996, în Duminica Sfintei Maria Egipteanca (nu este aceeași dată calendaristică, dar este aceeași dată liturgică) eram instalat stareț al Schitului Darvari din București, atunci reactivat după ce timp de 37 de ani fusese închis. După zece ani, în aceeași Duminică a Sfintei Maria Egipteanca, sunt instalat episcop de Giurgiu, tot la un început de drum, tot într-o vreme de reconstrucție spirituală. Mă simt un privilegiat pentru că Dumnezeu mi-a trimis ca semn această aparentă coincidență, deoarece Sfânta Maria Egipteanca este un model desăvârșit al monahului, al celui ce trăiește viață de pocăință și nevoință, de desăvârșită smerenie, omul capabil să discearnă semnele lui Dumnezeu, să-și asume decizii fundamentale și să le urmeze indiferent de prețul lor.

Evanghelia de astăzi ne-a pus înainte pilda femeii păcătoase. Aceasta, în timp ce Mântuitorul se găsea în casa fariseului Simon, intră, cade în genunchi înaintea Domnului Iisus Hristos și îi spală cu lacrimile ei de pocăință picioarele și i le unge cu mir prețios. Pentru pocăința ei, Hristos îi iartă păcatele și îi cere ca din acel moment să nu mai păcătuiască. După câteva secole, o altă femeie păcătoasă, de această dată cunoscută sub numele de Maria Egipteanca, vine în pelerinaj la Ierusalim, însă nu poate intra în biserică să se închine decât după ce se pocăiește de păcatele sale și ia hotărârea să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu, după care ia calea pustiei unde timp de aproape 50 de ani va petrece în post și rugăciune.

Asemenea celor două femei și noi trebuie să-I cerem lui Dumnezeu pocăința și lacrimile curățitoare, fără de care nu ne putem mântui. Nu există păcate prea mici pentru o astfel de pocăință, câtă vreme nu avem înlăuntrul nostru pocăința pentru acestea, nu ne vom putea da seama cu adevărat cât de mare este adâncul în care ne afundăm. Pilda celor două femei care au cunoscut îndreptarea este aceea că viața noastră trebuie să aibă o singură direcție: dinspre Egiptul păcatului spre Ierusalimul dumnezeiesc, ca adevărat popor ales al lui Dumnezeu.

Mai sunt doar două săptămâni până la Învierea Domnului. Duminica viitoare este prăznuită intrarea Domnului în sfânta cetate, sau Sărbătoarea Floriilor. În Evanghelia Sfântului Marcu care s-a citit astăzi Iisus Hristos este înfățișat urcând drumul spre jertfă împreună cu ucenicii cărora le spune din că Fiul Omului avea să pătimească moarte martirică în Ierusalim. Doi dintre aceștia, Ioan și Iacov, fiii lui Zevedeu, îi cer Mântuitorului să fie împreună cu El întru slava Sa, Hristos le descoperă lor și nouă tuturor descoperă modalitatea de a ajunge în împărăția cerurilor: de a-i urma calea jertfelniciei totale, a iubirii desăvârșite pentru aproapele și de a fi slujitorul tuturor. Adică dobândirea unei smerenii adânci, ca rod al unei pocăințe curate.

Preasfințitul Părinte

† Dr. A M B R O Z I E,

Episcopul Giurgiului