6 MAI | SAMARINEANCA, PROPOVĂDUITOARE A EVANGHELIEI MÂNTUITORULUI – CUVÂNT AL PREASFINȚITULUI PĂRINTE EPISCOP AMBROZIE LA DUMINICA A V-A DUPĂ SFINTELE PAŞTI

Iubiți credincioși,

„Cei ce sunteți însetați, mergeți la apă" striga proorocul Isaia, vestind apropierea veacului de izbăvire. Nu va fi avut în minte aceste cuvinte femeia din Sihar despre care vorbește Evanghelia zilei de astăzi, pentru că samarinenii nu cunoșteau decât cele cinci cărți ale lui Moise. Şi nici nu s-a gândit poate să dea vreun sens spiritual obișnuitei sale osteneli de a merge în afara cetății în care locuia, pentru a smulge din adâncurile zgârcite ale pământului o găleată cu apă. Setea care se cerea astâmpărată trebuie să fi fost istovitoare, de a făcut-o pe această femeie să plece prin arșița ceasului al șaselea spre fântâna săpată de patriarhul Iacob.

Din pericopa Duminicii a V-a după Sfintele Paști aflăm despre un om însetat care merge la apă și se întâlnește cu Iisus. În Evanghelia de la Ioan există mai multe episoade în care Hristos se face cunoscut unor oameni aflați în căutarea apei. El își leagă prezența de apă ca de un simbol menit să anticipeze o taină ce nu poate fi sesizată decât de un suflet însetat, atent la orice susur discret.

Primul capitol al celei de-a patra Evanghelii îl înfățișează pe Ioan Botezătorul botezând cu apă și vestindu-L pe Hristos (Ioan 1, 26). Celor ce vin spre a se boteza și fariseilor care întreabă despre Hristos Ioan le vorbește despre Cel Care va boteza cu Duh Sfânt (Ioan 1, 33). Ioan Botezătorul sugerează astfel o corespondență între apă și Duhul Sfânt ce va fi stabilită printr-un eveniment pe care, deși nu-1 relatează,Evanghelia de la Ioan îl amintește, și anume Botezul lui Iisus. Fiul lui Dumnezeu intră în apă spre a se boteza, iar Duhul Sfânt se pogoară.

Semnificația acestui eveniment o exprimă Părintele Dumitru Stăniloae: „Fiul lui Dumnezeu întrupat, deși n-avea nevoie de această renaștere prin Botez, căci era născut de la început din Duh, acceptă Botezul pentru noi oamenii, pentru a fi și în această privință primul om care se botează din apă și din Duh. Prin aceasta a unit Duhul din El în mod actual cu apa, ca sân și susținător al vieții, de astă dată al vieții nesupuse morții, întrucât e deplin unit cu Duhul".

Din acest „sân al vieții" pe care îl reprezintă Sfântul Botez trebuie să se nască fiii împărăției lui Dumnezeu, așa cum îi spune Mântuitorul lui Nicodim: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5).

Capitolul al doilea al Evangheliei de la Ioan descrie prima minune săvârșită de Domnul, aceea din Cana Galileii. Dacă la Botezul Său a sfințit firea apei, acum Iisus schimbă această fire, transformând apa în vin și vestește astfel preschimbarea acestuia în însuși Sângele Său la Cina cea de Taină.

În capitolul următor Iisus apare împreună cu ucenicii botezând în Iudeea (Ioan 3,22) deși, cum menționează Sfântul Evanghelist Ioan, "Iisus însuși nu boteza, ci ucenicii Săi" (Ioan 4, 2). Hristos le iese astfel în întâmpinare celor care veneau să primească botezul cu apă al pocăinței, pentru ca aceștia, cunoscându-L, să poată primi și botezul cu Duhul Sfânt atunci când Mângâietorul avea să se pogoare, după preamărirea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 7, 39).

Aceste imagini ale lui Iisus, având ea element constant vecinătatea apei, preced în Evanghelia de la Ioan episodul întâlnirii cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob. Discuția cu această femeie este prilejul tăgăduirii ''apei celei vii", din care cel ce va bea nu va mai înseta în veac și care se va face "izvor de apă curgătoare spre viață veșnică" (Ioan 4, 14). Dacă celor ce se botezau Hristos le era aproape, ieșind în întâmpinarea căutării lor, la fântâna lui Iacob Mântuitorul face o făgăduință, iar la scăldătoarea Betezda El săvârșește o minune consemnată în capitolul al cincilea al Evangheliei lui Ioan, dezlegând un om din legătura păcatului și a stricăciunii. Reluând firul simbolurilor, să ne gândim la acești căutători de apă: cei ce veneau să se boteze căutau să se spele cu acea apă, deci să se atingă de ea; femeia samarineancă dorea să bea, adică să se împărtășească de acea apă; slăbănogul năzuia să se scufunde, așadar să cunoască revărsarea, profunzimea, preaplinul apei cu întreaga sa ființă. Gradul în care căutau apa era diferit, de aceea și Mântuitorul a răsplătit căutarea lor în moduri diverse. Înainte de a atinge punctul culminant al acestui urcuș simbolic, Evanghelistul mai consemnează o întărire a făgăduinței făcute samarinencei: "Cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta"(Ioan 6, 35). Abia în capitolul al șaptelea al Evangheliei sale Sfântul Ioan oferă sensul explicit al simbolului apei, spre care ne-a călăuzit până acum, consemnând cuvintele Mântuitorului și tălmăcindu-le: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7, 37-39).

Venind în Samaria, Mântuitorul aduce vestea izbăvirii și acestui popor devenit simbolic în conștiința evreilor pentru întinăciune și îndepărtarea de Dumnezeu. Prin această femeie "sfădăreață" (cum o numea Nicolae Steinhardt), dar însetată de adevăr, Hristos binevestește neamurilor, chemându-le la "nașterea din nou", din apă și din Duh.

Samarineanca este prima femeie din neamurile înstrăinate care află că Duhul Sfânt va veni ca "apă vie, curgătoare spre viață veșnică", pentru a sătura setea oricărui om după Dumnezeu.

Este minunat și elocvent modul în care ea se apropie de Hristos. Ştim că mulți dintre ucenicii Domnului, după ce au lăsat toate și I-au urmat, după ce I-au ascultat învățătura și I-au văzut minunile, s-au lepădat de El. Această femeie, într-un timp scurt, printr-o simplă discuție, a sporit în apropierea de Fiul lui Dumnezeu, văzând în El mai întâi un iudeu (Ioan 4,9), apoi un prooroc (Ioan 4, 19), pentru ca apoi să ajungă să presimtă venirea lui Mesia: "Ştim că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate" (Ioan 4, 25). Împlinirea acestei bănuieli a ei vine din mărturia Domnului, căci omul singur nu se poate decât apropia de Dumnezeu, iar a-L cunoaște nu este posibil decât dacă El i se descoperă omului. Stând față către Față cu Domnul, ca într-o rugăciune, samarineanca s-a învrednicit săprimească de la Fiul lui Dumnezeu descoperirea "Eu sunt, Cel care-ți grăiește", ca și cea făcută odinioară lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieșirea 3, 14).

Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează semnificația ceasului al șaselea, adică a maximei străluciri a soarelui, când are loc întâlnirea samarinencei cu Iisus, ca pe momentul "când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoștinței prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii". Acest har îl face pe om capabil să-L vadăpe Dumnezeu cu ochi duhovnicești.

O dată ce L-a cunoscut pe Domnul, samarineanca a alergat să-L vestească și celor de un neam cu ea. Deși ea Îl știa, conaționalilor săi le propovăduiește apropierea Lui, întocmai ca un profet. Ea le spune "Nu cumva Acesta este Hristosul?" (Ioan 4, 29), chemându-i pe toți să-și găsească în El împlinirea credinței, pentru ca fiecare să-L cunoască el însuși pe Hristos. Femeia a înțeles că închinarea „în Duh și în adevăr" (v. 23) înseamnă primirea Duhului și cunoașterea adevărului de către fiecare persoană umană, căci la nașterea din apă și din Duh Domnul îl cheamă pe fiecare pe nume.

Spune Evanghelistul că „mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut" (v. 39), dar „cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui" (v. 41). Minunea a fost spre ajutorul credinței, dar credința este mult mai puternică decât uimirea în fața faptului neobișnuit. Ce au aflat acești din urmă samarineni? Au aflat ceva ce încă evreii nu înțeleseseră. În timp ce ei așteptau un Mesia pământesc, un împărat al poporului lui Israel, samarinenii au văzut în Iisus pe Mântuitorul lumii (v. 42), adică al tuturor oamenilor și al întregii făpturi, deoarece, cum spune Sfântul Apostol Pavel, "făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum"(Romani 8, 21-22). Cunoscând harul lui Dumnezeu, samarinenii au înțeles înaintea tuturor că Tatăl nu lipsește de iubirea Sa nicio făptură, iar Hristos a fost trimis pentru a arăta în mod desăvârșit măsura acestei iubiri.

Acești samarineni au venit spre Domnul ca niște holde bogate rodite din sămânța cuvântului Său. Proorocise odinioară Isaia: „Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până nu adapă pământul și-1 face de răsare și rodește și dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, așa va fi și cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se va întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui" (Isaia 55, 10-11).

Cuvântul izbăvirii semănat de Hristos a rodit bogat, un neam nou, născut din apă și din Duh și pecetluit cu numele lui Hristos. Din Apostolul zilei de astăzi am aflat că în Antiohia s-au numit ucenicii pentru prima dată "creștini" (Fapte 11, 26), confirmându-și noua identitate, izvorâtă din Sfântul Botez.

Cei ce ne-am născut din sânul Sfântului Botez și L-am primit pe Duhul Sfânt, să și umblăm cu Duhul, după îndemnul Apostolului Pavel. Numele pe care l-am primit fiecare la Sfântul Botez este ecoul numelui lui Hristos, prin care Tatăl ne cheamă la moștenirea împărăției cerurilor. Așa cum purtăm numele acesta alături de cel de creștini, să izvorâm din ființa noastră și roadele Duhului pe Care L-am primit, pentru ca Fiul și Duhul Sfânt să-Şi arate și în noi lucrarea nedespărțită. "Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția" (Galateni 5, 22-23). Acestea să izvorască din inima noastră ca râuri de apă răcoritoare pentru fiecare om mistuit de văpaia suferințelor.

Această duminică pregătitoare pentru praznicul Cincizecimii este dedicată unei femei samarinence, căci ea a primit, în numele tuturor celor care așteaptă și caută izbăvirea, încredințarea venirii Sfântului Duh. Să învățăm de la samarineancă setea după adevăr și îndrăzneala de a căuta la Fața Domnului, cerând apa cea vie din care bând, să nu mai însetăm în veac și să se facă în noi izvor de viață veșnică. Amin!