PASTORALĂ PS AMBROZIE LA NAŞTEREA DOMNULUI – 2018 :„CRĂCIUNUL,PRAZNICUL UNITĂȚII NOASTRE ŞI TEMEIUL PĂCII”

†AMBROZIE

DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,
cinului monahal și drept‑credincioșilor creștini,
har și pace de la Dumnezeu,
iar de la Noi arhierească binecuvântare!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Multe s‑au spus despre nașterea Mântuitorului Hristos de‑a lungul veacurilor și multe minți au adunat bogăție de gânduri pentru a desluși taina Celui de Nedeslușit. Multe au fost filele cărților ce s‑au scris și multă a fost truda celor ce au zugrăvit în scris icoana cea nefăcută de mâini omenești a bucuriei Bisericii la Praznicul cel Mare al Nașterii Domnului. Icoană, cu adevărat, este Nașterea Fiului lui Dumnezeu, căci într‑însa sunt cuprinse deopotrivă dumnezeiescul și omenescul, iubirea negrăită a Preasfintei Treimi și dragostea lumii ce își primește Creatorul. Peșterea Betleemului este sânul creației, locul din care începe re‑nașterea neamului omenesc, chip al pântecelui de Dumnezeu zămislitor al Preasfintei Fecioare și pântece al mântuirii lui Adam cel căzut, înnoit prin Iisus Hristos ‑ Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Esența sărbătorii de astăzi, scopul bucuriei noastre și al nădejdii îl descoperim în prologul Evangheliei după Ioan: „Cuvântul S‑a făcut trup și S‑a sălășluit între noi..." (Ioan I, 14). În același timp, este prilej de uimire sfântă privind măreția lui Dumnezeu, purtarea Sa de grijă pentru noi, oamenii. Căci Dumnezeu, Cel care întinde cerul ca un cort, Cel ce acoperă cu ape cele mai deasupra ale lui (cf. Ps. CIII, 3‑4), Se pogoară, ia trup din Fecioară și se naște în peștera din Betleem. Astfel, în Pruncul Iisus vedem cum se unesc supracerescul și pământescul^[1], peștera și cerul ajung de aceeași cinste,^[2] căci Cuvântul lui Dumnezeu se face om pentru a tămădui pe Adam, cel rănit de mândria celui viclean.

Sărăcindu‑se pe Sine de toată slava dumnezeiască și luând firea noastră în ipostasul său dumnezeiesc, Iisus Hristos ne arată că smerenia este calea care ne face să fim asemenea Ziditorului și să dobândim Împărăția Cerurilor. Nu întâmplător Hristos își va începe propovăduirea chiar cu aceste cuvinte: ,,Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția Cerurilor" (Mt. IV, 17). Pocăința înțeleasă ca un mod de viață nou, ca urmare a lui Hristos, este ușa spre Împărăția Cerurilor.^[3]

Ziua de astăzi a adus neamului omenesc bucuria cea mare a dobândirii vieții veșnice pentru că ni S‑a născut Mântuitor. Astăzi Soarele Cel adevărat a răsărit peste întreaga lume. Dumnezeu S‑a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu, Domnul a luat chip de rob pentru ca robul să se schimbe în domn. Cel care sălășluiește în cer a locuit pe pământ pentru ca omul, care locuiește pe pământ, să se sălășluiască în cer. Așadar, astăzi ni S‑a născut Mântuitor; a acceptat să se nască sub Lege pentru a ne scoate de sub puterea ei^[4].

Bucuria Nașterii Domnului este bucuria Maicii Domnului, ce‑și vede născut Fiul, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este bucuria păstorilor, ei, ultimii dintre truditorii pământului, pentru a slăvi mântuirea casei lui Israel, este împlinirea călătoriei magilor, chip al minților luminate, ce nu prin iscodire trufașă, ci prin căutare smerită, plină de credință au aflat Adevărul cel mai înainte de veacuri. Este bucuria Bisericii și a lumii întregi, ea însăși biserică pururi‑slăvitoare, ce descoperă plinătatea lucrării harului dumnezeiesc acolo unde înțelepciunea veacului nu vede decât întunecare și neorânduială. Este bucuria fiilor Bisericii, mici sau mari, adunați înaintea potirului pentru a primi cel mai de preț dar, pe Hristos, trup și sânge cu adevărat, spre mântuire și îndumnezeire.

Iubiții mei frați întru Hristos Domnul,

Se cuvine, oare, ca la un asemenea prilej să punem stavilă cuvântului și să nu‑l lăsăm să se rostească, după cum va rândui Dumnezeu, pentru a preaslăvi nașterea lui Hristos? Să tăcem oare, atunci când și pietrele propovăduiesc? Să nu auzim chemarea tainică a Sărbătorii și să ne afundăm în somnul ucigător al necredinței? Să nu fie! după cum îndeamnă Apostolul, ci să rostim răspicat adevărul credinței, adevărul mântuitor al Bisericii, fără poticnire și fără reținere. „Hristos se naște, măriți‑l! Hristos din ceruri, întâmpinați‑l! Hristos pe pământ, înălțați‑vă! Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați‑L, popoare, că s‑a preamărit!"^[5]‑ puține cuvine, adâncă învățătură.

Crăciunul este, mai presus de toate, sărbătoarea dragostei dumnezeiești. În primele veacuri, Biserica prăznuia împreună sărbătorile Nașterii și Botezului Domnului sau a Epifaniei, pentru a arăta deslușit că în inima Bisericii nu bate înțelepciune omenească, ci dragoste dumnezeiască, ce se coboară până la statura cea mai de jos a omului și rămâne, în același timp, plină de slava Sfintei Treimi. Cel necuprins de minte și cuvânt se lasă cuprins de dragostea și credința celui ce vine către El, copleșindu‑l „cu daruri gătite", așa cum spune colinda, daruri din preaplinul harului dumnezeiesc.

În Hristos se împlinește adevărata alteritate, în Întrupare diferențele se întrepătrund, fără a se anula una pe cealaltă, fără a revendica întâietatea și fără a avea impresia marginalizării. Steaua descoperă poarta raiului, iar peștera din Betleem oferă cheia pentru aceasta. Cer și pământ, cunoaștere și căutare, plinătate dumnezeiască și smerenie omenească, lumină și întuneric, toate sunt așezate laolaltă pentru a zugrăvi cât mai fidel cu putință icoana tainei întrupării. Aceasta este mărturisirea de veacuri a Bisericii, aceasta este temelia învățăturii ei. „Astăzi Dumnezeirea S‑a întipărit pe Sine Însăși în umanitate, ca și umanitatea să se întipărească și să se facă podoabă în pecetea Dumnezeirii!", spune Sfântul Efrem Sirul^[6], iar Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă: „Dumnezeu Cel peste toate a venit pe pământ, ca prin venirea Sa trupească să plăsmuiască și să înnoiască din nou pe om și să binecuvânteze toată creatura osândită pentru el"^[7]. Nașterea lui Hristos nu este doar pentru om, ci pentru lumea întreagă; Fiul lui Dumnezeu se naște din pântece preacurat, iar nașterea Sa întru cele ale omului cuprinde și re‑nașterea lumii acesteia supusă stricăciunii și morții, pentru păcatul neascultării celui ce dintru început a fost chemat să o stăpânească și să o călăuzească spre desăvârșire.

Lucrarea întrupării este asemenea lucrării creației, lucrării zidirii. Dumnezeu Cuvântul pășește în această lume, lucrând deopotrivă dumnezeiește și omenește, vine „la propriul său chip", după cum învață Sfântul Grigorie Teologul, ștergând întunecimea îndoielii și părelnica vedere în oglindă și în ghicitură. Îl întoarce apoi pe om către Sine, arătându‑i cine este cu adevărat, chip dumnezeiesc din Chip dumnezeiesc, purtător de putere și de har, stăpân al lumii acesteia, însă nu prin forța trupului, ci prin forța Duhului Sfânt cu care împreună lucrează^[8]. Duhovnicește lucrând, omul îmbisericește lumea, o face icoană a Bisericii – trup tainic al lui Hristos, astfel că întreaga ei mișcare să slăvească pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!" (Luca 2,14).

Luați aminte la colindele noastre, puneți la inimă cuvintele acestora: „Cerul și pământul, cerul și pământul / În cântec răsună", apoi „Din cer Cuvântul, din cer Cuvântul / În trup se arată / Noaptea din lume, noaptea din lume / Zi se face‑ndată". Cântecele acestea sunt născute din descoperire dumnezeiască și au fost dintru început cântate cu vocea copiilor, cu vocea sufletului curat. Ele sunt imnuri ale dragostei dumnezeiești, icoane ale învățăturii mântuitoare, psalmi ai curăției și credinței unui neam iubit de Dumnezeu.

Preaiubiți frați în Domnul,

Crăciunul este taina înnoirii și taina copilăriei. Adam cel vechi este chemat la îndreptare și îndumnezeire de Adam cel Nou – Hristos Domnul. Este praznicul celor ce au trecut cu stăruință de vremea postului și sărbătoarea copiilor ce își așteaptă darurile plini de nerăbdare. Este ziua de înălțătoare bucurie a celor ce s‑au întărit în credință, dar și ziua speranței pentru cei ce se luptă încă să o dobândească. Sărbătoarea Nașterii Domnului este, de asemenea, prilej binecuvântat de aducere aminte de părinții, moșii și strămoșii noștri, dar și de cei ce sunt în nevoi, de cei dați uitării în lumea aceasta, dar pomeniți în Împărăția lui Dumnezeu.

Un astfel de moment nu poate fi petrecut decât în comuniune și în Liturghie. Fiți cu luare aminte la liniștea ce cuprinde întreaga natură în ceasul în care Hristos se împărtășește trup adevărat și sânge adevărat celor ce‑L primesc cu vrednicie. Liniștea aceasta este cântarea lumii, este clipa în care natura întreagă se pleacă, lepădând grija cea lumească și îmbrățișând cu smerenie slava și dragostea dumnezeiască. Iată, acum toate se fac noi, pentru că Hristos stă de față, Arhiereu al arhiereilor și Împărat al slavei, cuprinzând întreaga creație și împărtășind din prea‑plinul harului sfințitor. Acum este ceasul luminilor, al aprinderii candelelor, pentru a‑L întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, iar la plinirea vremii, după trup, din Fecioara Maria. Asemenea fecioarelor înțelepte, să fim cu luare aminte la strigarea „Iată, Mirele vine!", pentru a‑i ieși în întâmpinare și pentru a intra împreună la ospățul împărăției.

Cum vor putea oare să cuprindă cuvintele omenești taina cea mare a întrupării lui Dumnezeu – Cuvântul cel veșnic? Cum vom putea tâlcui înălțimea smereniei Celui ce, rămânând veșnic Domn al Domnilor, se face de bună‑voie Fiu al Omului, coborând cu dragoste desăvârșită la noi, ridicându‑ne și călăuzindu‑ne pe calea mântuirii? Adâncă este învățătura aceasta și mintea omenească nu o poate pe deplin cuprinde. O poate pătrunde însă dragostea și rugăciunea tainică, dăruirea și lucrarea duhovnicească, smerita înțelegere și lucrarea cea râvnitoare în via cea bine‑roditoare a Bisericii.

Iată, Hristos stă și bate la ușa caselor dumneavoastră. Nu pregetați să deschideți larg porțile, ca să intre Împăratul slavei, înveșmântați‑vă cu haina cea aleasă, de nuntă, aduceți talanții sporiți prin fapte bune. Nu căutați doar la bogăția mesei, ci mai ales la bogăția sufletului, din care se naște sămânța credinței, ce va rodi însutit.

Iubiți frați întru Hristos,

Anul acesta sărbătorim în întreaga țară centenarul României Mari, o sută de ani în care neamul acesta s‑a trudit să‑și afirme identitatea și unitatea. O sută de ani în care România întregită a trecut prin focul războaielor, prin asuprirea dictaturii comuniste, prin vremurile de confuzie ale tranziției. Mulți se vor grăbi să pună la îndoială importanța și măreția acestui eveniment; mulți vor socoti de cuviință să ignore cei o sută de ani de unire; și mai mulți nu vor ezita să conteste tot ceea ce înseamnă cultură națională, limba română, valori autentice, credință și năzuințe. Pentru toți aceștia, România Mare este rezultatul hazardului și al unor împrejurări cu totul neașteptate, favorabile împlinirii năzuinței de veacuri a românilor. Suntem astăzi chemați să le răspundem cu fermitate: România este împlinirea luptei locuitorilor acestor pământuri, este împlinirea rugăciunilor lor, este plata credinței și a dragostei de neam. Țara aceasta nu s‑a născut din întâmplare, unirea nu este o faptă părelnică, ci adevăr pe care nimeni nu ar trebui să‑l conteste. La temelia României stau stâlpii osemintelor celor căzuți pentru apărarea ei, iar în inima ei pulsează sângele vărsat de atâția și atâția eroi; răsuflarea ei este murmurul rugăciunii din sfintele biserici și glasul ei este rostirea aceasta, de o neînchipuită frumusețe: este limba română.

Suntem cu adevărat într‑un an plin de sfințenie și simbol, iar unul dintre aceste simboluri sfinte este Catedrala Națională, al cărei altar a fost sfințit anul acesta, în ziua de 25 noiembrie, la sărbătoarea Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Simbol al tuturor jertfelor de veacuri ale poporului român, Catedrala Mântuirii Neamului a fost închinată prin hramurile sale, „Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)" și Sfântului Andrei – Apostolul românilor, tuturor eroilor neamului nostru mărturisitor, încă din veacul apostolic al Mântuitorului Hristos, iar ridicarea ei reprezintă,de fapt, un act de dreptate, compensatoriu pentru toate bisericile și mănăstirile demolate în perioada comunistă pe cuprinsul întregii țări. Era absolut firesc ca românii să poată avea un sfânt locaș în care să‑și pomenească așa cum se cuvine înaintașii și, totodată, să dea mărturie generațiilor viitoare despre rolul pe care Ortodoxia l‑a avut și îl are în păstrarea identității și unității neamului românesc. Din păcate, tendința contemporaneității este aceea de a contesta tot ceea ce ține de trecut, considerând că omul de astăzi nu mai are nevoie de reperele pe care acesta le poate oferi.

A scrie astăzi despre învățătura de credință ortodoxă, a vorbi despre lucrarea misionară a Bisericii și despre roadele acesteia este, cu siguranță, un act curajos de mărturisire. Secularizarea tot mai accentuată și transformările rapide prin care trece societatea românească au determinat în ultimii ani o schimbare de atitudine tot mai accentuată față de rolul Bisericii în comunitate. Pe fondul unei pretinse libertății de exprimare și al respectului față de o alteritate ce, paradoxal, nu este la fel de generoasă în recunoașterea drepturilor celorlalți, învățătura creștină, modul creștin de a viețui în lume este tot mai des contestat, ignorat și chiar condamnat. Hotărârea forurilor decizionale ale Uniunii Europene de a nu recunoaște fundamentele creștine ale bătrânului continent sunt cât se poate de grăitoare în ceea ce privește poziția acestei instituții față de Biserică și față de învățătura pe care aceasta o propovăduiește.

În spațiul românesc situația nu este cu mult diferită, existând permanent atacuri la adresa Bisericii, asociată cu o simplă instituție prestatoare de servicii sociale, la adresa ierarhiei și a preoților, chiar și la adresa celor ce îndrăznesc să mărturisească și să trăiască public credința. Din păcate, astfel de intervenții în numele corectitudinii și libertății nu fac decât să adâncească și mai mult prăpastia între realitatea mărturisitoare și obiectivele utopice ale unei societăți neutre, lipsită de tot ceea ce înseamnă element identitar, fie că vorbim despre identitate națională, etnică, lingvistică și, mai ales, religioasă.

Biserica nu a rămas însă neutră în fața unor asemenea provocări, astfel că anul 2018 a reprezentat o nouă etapă a lucrării sale misionare. Comemorarea în tot acest răstimp a personalității uriașe a celor care au stat la temelia realizării năzuințelor unirii celor trei țări românești constituie, înainte de toate, un răspuns ferm în fața celor ce neagă sau ignoră rolul Bisericii în societate. Rememorarea acelor momente unice din istoria țării noastre nu s‑a rezumat însă doar la simple evocări, ci s‑a concretizat prin crearea unei literaturi științifice de mare valoare, dedicată acestei teme. Editura Episcopiei Giurgiului a publicat în acest sens volumul Preoți din Episcopia Giurgiului mobilizați în războiul pentru făurirea României Mari (1916‑1918), coordonat de părintele Arhimandrit Dr.Teodor Radu Şerban, în care sunt cuprinse biografiile a patru slujitori ai sfintelor altare din cuprinsul eparhiei, care au luptat pentru idealurile naționale, sau Albumul monografic „Mausoleul Eroilor de la Mănăstirea Comana", coordonat de părintele Arhimandrit Dr. Mihail Muscariu și lansat sub egida România 100,reprezintă un adevărat prinos de recunoștință pentru jertfa acestora. Pomenirea preoților militari giurgiuveni, ca de altfel pomenirea tuturor eroilor celor ce și‑au păstrat, apărat și propovăduit credința de‑a lungul timpului, nu este doar un gest intelectual, ci unul profund duhovnicesc, pentru că pe temelia suferinței și jertfei lor, se înalță slujirea și misiunea celor ce petrec în acest vremuri atât de tulburi.

Viețile acestora nu sunt numai emoționante, prin jertfelnicia lor, ci și pilduitoare, prin râvna cu care au luptat pentru apărarea credinței. Lecția pe care ne‑o oferă este de înaltă ținută și ne îndeamnă la o lucrare susținută în ogorul misionar al acestei lumi atât de tulburate. De aceea, anul acesta, în cadrul Episcopiei Giurgiului, proiectele sociale și culturale au continuat cu aceeași intensitate în toate centrele dedicate acestui tip de activități, așa cum s‑a întâmplat la voievodala Mănăstire Comana,unde au fost inaugurate trei tunuri, care au făcut parte din artileria română în perioada 1879‑1919, precum și un triptic cu scene care prezintă bătăliile Primului Război Mondial și istoria poporului român.

Iubiții mei,

Este vremea să cugetăm la lucrarea pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am împlinit‑o anul acesta. Episcopia Giurgiului a încercat să răspundă nevoilor credincioșilor săi printr‑o serie de evenimente care au scos în evidență atât valoarea lucrării misionare a Bisericii, cât și importanța mărturisirii credinței. An de an am mai adăugat încă o piatră la temelia unei lucrări de o deosebită importanță: formarea tinerilor, și nu doar a lor, în duhul Bisericii. Centrele culturale „Sfântul Ioan Valahul" din cadrul Sediului Episcopiei Giurgiului, „Gavril Drugănescu" de la Bolintin, „Radu Şerban" de la Mănăstirea Comana sau Centrul „Antim Ivireanul" de la Mănăstirea Sf. Ioan Rusul, și‑au ținut porțile permanent deschise, pentru ca toți cei ce le‑au trecut pragul să se poată odihni și îmbogăți din izvorul nesecat al învățăturii ortodoxe și al culturii românești.

Este îmbucurător faptul că tinerii nu au ignorat chemarea Bisericii, mulți dintre ei participând la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși, găzduită la începutul lunii septembrie de cetatea Sibiului, unde au făcut dovada solidarității de credință și a unității întru mărturisire. Vocea lor pare să fi fost ignorată de canalele media care, în chip firesc, ar fi trebuit să o promoveze, însă intensitatea mesajului lor nu a putut fi trecut sub tăcere: păstrarea nealterată a unității familiei creștine naturale, implicarea atât socială, cât și duhovnicească în viața cetății, chemarea la rugăciune și la liturghie sunt doar câteva din reperele acestui mesaj. Avem nevoie nu doar de educație informativă, ci și de educație formatoare, avem nevoie de modele autentice și de repere duhovnicești, dorim o țară în care normalitatea, buna‑cuviință, onestitatea să fie principalele valori promovate în cadrul sistemului educațional. Fără îndoială, lucrarea tinerilor este una de apostolat, într‑o societate ce le oferă soluții facile la probleme superficiale, refuzându‑le însă formarea interioară constantă și îndepărtându‑i de modele autentice pe care istoria și cultura acestei țări le oferă cu prisosință.

Alături de proiectele cu obiective filantropice și cultural‑misionare, în Episcopia Giurgiului a fost continuat programul de construcție, restaurare și promovare a locașurilor de cult. Un bun exemplu îl reprezintă Mănăstirea Găiseni, locaș de spiritualitate și cultură, care s‑a aflat aproape un deceniu într‑un program complex de restaurare, sub coordonarea stareței sale, Monahia Cecilia Moldoveanu, care anul acesta a primit harul sfințirii. Clipe de înălțare duhovnicească am trăit și cu prilejul târnosirii bisericii „Sf. Ier Nicolae" din Drăgănescu, care poartă amprenta duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca. Pictura marelui duhovnic din biserica de la Drăgănescu, restaurată exemplar în urma unui amplu proiect, coordonat de părintele Prof. Dr. Răzvan Lucian Petcu, reprezintă pentru generațiile de astăzi și pentru cele viitoare un adevărat testament spiritual și mărturie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru poporul român.

Alături de această lucrare de conservare și restaurare, există și o preocupare constantă pentru construcția de biserici noi. Se cuvine să amintim aici biserica închinată Sfinților Martiri Brâncoveni din mun. Giurgiu, biserica „Sf. Cuv. Parascheva" din Bolintin Deal și biserica Parohiei Colibași, ajunse, cu ajutorul lui Dumnezeu și prin implicarea bunilor credincioși, la stadiul împodobirii cu preafrumoasă pictură în frescă.

Nu trebuie trecută cu vederea nici noua Catedrală Episcopală, ridicată în imediata vecinătate a Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ‑ o biserică zveltă ce transformă împrejurimile cu stilul ei brâncovenesc. Multă vreme, spațiul viran pe care s‑a ridicat acest sfânt locaș nu a putut fi folosit în niciun fel. Puțini au fost cei ce au crezut în acest proiect și mulți cei ce au pus la îndoială necesitatea ridicării unei noi catedrale episcopale în Giurgiu, după modelul catedralelor din eparhiile cu îndelungată tradiție, unde mănăstirea și catedrala sunt împreună‑stăruitoare în rugăciune și ascultare. Astăzi, biserica se înalță impunătoare, mărturisind strădania preoților și a credincioșilor pentru ridicarea ei, dar și înțelegerea rostului duhovnicesc pe care o catedrală episcopală îl are în mijlocul comunității. De aceea, avem nevoie de valori, avem nevoie de repere, avem nevoie de călăuze care să ne ghideze prin hățișul lumii de astăzi. În fața secularizării nu se poate lupta decât prin menținerea riguroasă în Tradiție, globalizarea nu ne poate afecta dacă păstrăm nealterat discernământul duhovnicesc. Provocarea este majoră, însă când, oare, a fost lipsită Biserica de provocări? Nu încercările în sine trebuie să ne îngrijoreze, ci posibilitatea de a nu oferi soluții viabile și de a nu avea răspuns bun atunci când talantul slujirii se va cere de la noi.

Iubiți părinți slujitori ai sfintelor altare,
Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea de astăzi, atât de iubită de poporul român, ne descoperă taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, a Nașterii Mântuitorului, când Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei Se face pentru noi. Este sărbătoarea în care întreaga creație a Ziditorului ne adună la masa împăcării cu Dumnezeu, la masa cea duhovnicească a bucuriei pe care o revarsă în sufletele noastre Nașterea Domnului.

De sute de ani, copii și tineri au vestit Nașterea lui Hristos în casele înaintașilor noștri, în satele românești, atât de pline de viață, care ne‑au păstrat limba și credința, în care au apărut și păstrat colindele. La acest ceas de sărbătoare sfântă, când gândurile ni se întorc spre anii copilăriei, să încercăm să ducem mai departe minunatele tradiții ale colindelor românești, să deschidem poarta caselor noastre pentru primirea colindătorilor, dar și poarta sufletelor noastre pentru a‑l primi pe Pruncul Iisus.

Chemați la această stare duhovnicească, trebuie să ne îndreptăm gândurile spre împlinirea faptelor de iubire creștină, spre prietenii și frații mai mici ai Mântuitorului Hristos (Matei 25, 40): copii abandonați, bătrâni singuri, bolnavi fără sprijin, pentru a ne învrednici de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Scrisoarea noastră sunteți voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii" (II Corinteni 3,2). Să nu privim indiferenți la degradarea familiei, care reprezintă fundamentul societății, deoarece familia binecuvântată de Dumnezeu este izvor de viață pentru fiecare popor și pentru întreaga omenire, spre a cultiva iubirea reciprocă și a da naștere de prunci. De aceea, avem această datorie sfântă de a apăra acest mare dar al vieții omului care se naște din iubirea conjugală între un bărbat și o femeie.

La finalul acestui An Centenar, în care ne‑am amintit cu multă recunoștință de înaintașii noștri, să avem pilda celui ce ne‑a slujit nouă ca neam, prin încreștinarea străbunilor noștri, prin luminarea sufletelor lor și ale noastre cu lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos – Sfântul Apostol Andrei – Ocrotitorul României. Să ne gândim la ierarhii, preoții, călugării și credincioșii care treceau dintr‑o parte în cealaltă a Carpaților, ducând cu ei aceeași credință și același grai românesc. Să ne amintim de evlavioșii domni, ctitori de locașuri sfinte: binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, făuritorul primei noastre unități statale, Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, care au luptat pentru păstrarea unității de credință și de neam. Pilda marilor mucenici și eroi din toate timpurile și din toate locurile, care și‑au jertfit propria viață pe altarul țării și cărora le‑am închinat Catedrala Națională, trebuie să ne călăuzească pe toți cei de astăzi, dar și pe cei de mâine.

Așezându‑Vă la inimă aceste gânduri și povețe duhovnicești, Vă îmbrățișez în dragostea lui Hristos și Vă doresc tuturor să prăznuiți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei, cu pace, sănătate și alese bucurii, potrivit datinilor străbune.

Vă împărtășesc părintească binecuvântare, rugându‑L pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieții și al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sărbători întru mulți și fericiți ani.

La mulți și binecuvântați ani!

Al vostru către Hristos‑Domnul rugător,

†AMBROZIE

EPISCOPUL GIURGIULUI